miercuri, august 4, 2021
Acasă Articole Politic Amintirea evenimentelor din trecut cu Hannah Arendt: Afacerea Watergate și crizele constituționale...

Amintirea evenimentelor din trecut cu Hannah Arendt: Afacerea Watergate și crizele constituționale din Europa

Remembering past events with Hannah Arendt: The Watergate Affair and the constitutional crises from Europe (English version at the end of this article)

Istoria gândirii noastre politice, așa cum a fost moștenită prin tradiția occidentală, a cunoscut în timp o schimbare radicală marcată de evenimentele secolului douăzeci. Evenimente care au fost anticipate într-o oarecare măsură de nihilismul modern și de teoria marxistă a muncii; dar, care nu puteau fi derivate din ele și pe care Europa Occidentală trebuia să le primească ca ceva nou. Un nou care s-a revelat ca „un miracol pur” sau mai bine zis ca „un miracol răsturnat” după expresia lui Alain Besançon (Besançon 1999, 86).

Unul după altul, cele două războaie mondiale separate de un vid pe care le-au creat cele trei mișcări totalitare (comunismul, nazismul și fascismul), urmate în curând de alte bătălii sângeroase fără niciun moment de pace între ele – izbucnirea Războiului Rece, din Coreea și Vietnam – și de invenția bombei atomice cu distrugerea planificată a celor două orașe japoneze, Hiroshima și Nagasaki, toate s-au manifestat ca semnele vizibile ale acestei schimbări radicale.

Dacă la originea tradiției occidentale, acțiunea politică a fost orientată spre crearea condițiilor necesare pentru protejarea vieții umane, cele mai recente evenimente au arătat exact opusul a ceea ce a fost păstrat ca moștenire de mai multe generații. Cu alte cuvinte, actul de întemeiere a instituțiilor politice nu se mai bazează pe ideea de a proteja polisul (lat. civitas), așa cum a fost la greci sau la romani, și a fost transformat într-o „politică de interese” care distruge viața prin toate mijloacele posibile. Această primă caracteristică a anihilării vieții cu sprijinul mecanismelor instituționale și prin inventarea armelor nucleare, deci cu instrumentele puse în slujba violenței, arată schimbarea direcției acțiunii politice.

Apariția „lumii deșertului” ca o înlocuire a lumii umane a fost consecința firească a transformării procesului politic (Arendt 2005, 201). Un proces politic în care infracțiunea nu mai este excepția regulii, expresie a slăbiciunii ființei umane, ci devine regula excepției sau „virtutea” care stabilește o lege deasupra legii și care se dovedește a fi, în final, o fără-de-lege. Ceea ce este propriu epocii noastre, a spus Hannah Arendt în ultimul său interviu cu Roger Errera, este includerea masivă a criminalității în sfera vieții politice. De obicei mascată de ideologii sau noțiuni precum „securitatea națională” (raison d’État), sub falsul pretext că abaterea de la regulă, și anume infracțiunea, este o excepție. Numai că adevărul este răsturnat. Pentru că realitatea cu care ne confruntăm de la apariția regimurilor totalitare arată contrariul, și anume că excepția nu mai este o simplă excepție, ci regula jocului politic (Arendt 1964, Postscriptum).

Legitimarea criminalității, proprie oricărui regim totalitar, nu putea fi realizată decât sub acoperirea unor legi fictive, foarte bine argumentate din punct de vedere ideologic, dar fără un sens, golite de orice conținut real. Politica marxist-leninistă a promovat o lege a instrumentalității prin care interesele proletariatului erau considerate mai presus de interesele individuale. În acest context, legea nu mai este o lege și devine un simplu instrument în mâinile clasei conducătoare, mijlocul prin care interesele unui grup pot fi atinse numai în cadrul sistemului; și care are ca efect simpla distrugere a drepturilor fundamentale ale omului, în special a celor care formează o opoziție politică (Gallant 2009, 66).

Din acest motiv, începând cu 1918 și până în 1936 din Constituția sovietică lipsește principiul legalității, iar prin constituția nazistă a Republicii Weimar este complet abandonat. Un principiu care a existat în Constituția germană din 1919, prin articolul 116, unde apare ca o punere în aplicare a nullum crimen sine lege, ceea ce înseamnă pedepsirea actelor pe care Legea le-a declarat condamnabile înainte de a fi comise; și care a urmat prevederile mai vechi din articolul 2 al Codului penal german (1871), prin care s-a decis ce fapte sunt sau nu pedepsite, în conformitate cu nulla poena sine lege și caracterul prescris al legii (Gallant 2009, 59-60, 65). Șocul constituțional cu care poporul german a trebuit să se confrunte prin abandonarea principiului legalității – care, de fapt, a urmat doar conturarea pârghiilor legislative pentru punerea în aplicare a Führerprinzip și legalizarea masivă a infracțiunilor – a fost semnalul de alarmă care a anunțat sfârșitul legalității în Republica Weimar. O criză constituțională care a afectat nu numai statul rus sau german fiind extinsă în afara granițelor europene către Statele Unite ale Americii.

Scandalul politic declanșat de afacerea Watergate în timpul administrației lui Nixon din ’70 a fost un alt semn al acestei crize constituționale anticipate, cumva, de scrierile lui Samuel P. Huntington și care s-a dovedit a fi nu mai puțin reală decât declinul european observat de Oswald Spengler. Ambele crize generate fiind prin implementarea Führerprinzip (principiul liderului infailibil) s-au îndreptat către aceleași consecințe grave ale abuzului de putere. Pe continent a însemnat că puterea nu mai era distribuită ierarhic după un model piramidal, nici prin respectarea principiului federal al constituției americane, ci ajunge să fie încredințată în mâinile unui singur Om ca într-un stat totalitar. Un scenariu destul de atipic pentru spațiul american care a luat naștere prin utilizarea tacticii naziste de a crea o birocrație dublă (Friedman 1992, 5).

Duplicarea instituțională, o tactică atât de specifică pentru politica nazistă, nu a fost cu nimic mai diferită de cea sovietică și a implicat aplicarea unei suprastructuri la structura guvernamentală deja existentă, astfel încât ambele au format una pentru cealaltă fațada exterioară a lumii. În centrul căruia era suspendat ca într-un spațiu gol liderul infailibil, singurul care avea puterea. Întotdeauna înconjurat de mulți asistenți, adevărați experți în rezolvarea problemelor publice, cum ar fi Harry Robbins Haldeman, șeful personalului de la Casa Albă sau John Daniel Ehrlichman, asistent și consilier în domeniul afacerilor interne, președintele este izolat de lumea exterioară ca orice alt lider totalitar.

În aceste condiții, planul de a crea un super cabinet – care nu ar fi fost altceva decât o structură superioară pentru Cabinetul Nixon – urmează aceeași schemă „logică” a Partidului nazist pentru constituirea unei duble administrații. Al cărui scop ascuns nu a fost cu siguranță falsul pretext al apărării Cabinetului în numele „securității naționale” împotriva dușmanilor săi mai mult sau mai puțin reali, ci de a încorpora puterea CIA și FBI în Biroul executiv al președintelui. Acest lucru a arătat în mod clar că nu a fost urmat niciun plan de reformă sau pentru revoluționarea sistemului politic și că au fost trasați toți pașii necesari pentru a stabili un regim totalitar în Statele Unite ale Americii care a însemnat și prăbușirea statului de drept (Friedman 1992, 8-9).

Un colaps care a deschis calea celor mai frauduloase acțiuni prin trucuri politice, cum ar fi câștigurile ilicite obținute din campaniile murdare, o creștere nejustificată a impozitelor sociale, falsificarea datelor statistice împreună cu manipularea opiniei publice, până la traficul de droguri din Vietnam. Sau la afacerea imobiliară în care au fost implicați președintele, Richard Nixon, și confidentul său, Bebe Rebozo. La controlul membrilor corpului de presă de la Casa Albă și al grupurilor de protest, folosind interceptări, bug-uri, corespondență interceptată, totul se întâmplase nu numai cu sprijinul CIA și FBI, ci și sub acoperirea puterii legislative, cu acordul tăcut al decidenților politici și susținerea deliberată a elitelor puterii (Friedman 1992, 15-18. A se vedea și Wagner 2007, 39).

Astfel, am putea spune că criza constituțională din Statele Unite a fost rezultatul unei reacții în lanț declanșate de acțiuni corupte la care au participat elitele care, în alte vremuri, erau un simbol pentru aristocrație. Dacă există ceva care a ieșit la lumină prin afacerea Watergate, atunci a fost mai mult decât conflictul de interese dintre diferite grupuri, legitimitatea clasei politice ca întreg. Pe de altă parte, abuzul de putere al președintelui Nixon. Aroganța sa în fața legii cu pretenția absurdă de a stabili o lege mai presus de lege, precum Hitler, a arătat înțelegerea greșită a guvernării statului. Ce rămâne ca un mister în oceanul povestirilor scrise de toți liderii totalitari, corupți și nebuni, adevărați bufoni pe scena teatrului politic, este de ce au fost susținuți și urmați. Cum s-a putut avea încredere în acești șarlatani și criminali? De ce adepții lor au participat la o astfel de mascaradă politică? Mai poate atunci politica obedienței să fie considerată o virtute când implică participarea la infracțiuni?

Ascunderea, ascunderea adevărului prin proliferarea minciunii la cel mai înalt nivel administrativ împreună cu uitarea acelor fapte care odată aduse la lumina zilei ar putea răsturna ordinea din spațiul public nu este doar o simplă manevră instituțională, ci practica excelentă a oricărei politici corupte. Din acest motiv particular, succesorul lui Nixon la președinție, Gerald Rudolph Ford a încercat să justifice toate actele ilegale comise prin afacerea Watergate în loc să își asume responsabilitatea pentru ele (Arendt 2003, 269).

Nu e de mirare atunci că una dintre cele mai importante întrebări care a circulat după afacerea Watergate a fost „ce știi și când ai aflat?” O atmosferă de secrete plutește și-n jurul documentelor Pentagonului care raportează deciziile luate de Statele Unite în timpul războiului din Vietnam (Friedman 1992, 13. În această direcție, vezi și Hammond 1996, 150). Caracterul ultra-secret, una dintre caracteristicile specifice politicii totalitare, a societăților secrete, este, de asemenea, caracteristica strategiilor militare din cele mai vechi timpuri, vizibilă cu privire la Vietnam. Astăzi nu este un secret pentru nimeni că, prin avansarea tehnicilor moderne și a instrumentelor puse în slujba violenței, una dintre cele mai prospere industrii este cea a armelor. În cazul Vietnamului s-a văzut că războaiele nu mai sunt purtate pentru „binele umanității” și pot fi transformate într-o mare afacere (Arendt 1972, 24-32, 106-107).

Șocul real, acela pe care realitatea adevărurilor factuale îl dezvăluie în lumina crudă a existenței și care nu poate fi cuprins prin nicio teorie, nici măcar ca o excepție de la regulă, pentru Hannah Arendt a fost să trăiască acest declin. Pe care ea nu-l putea explica prin vechea relație tensionată dintre gândire și acțiune care a stat la începutul gândirii noastre politice, ci doar printr-o schimbare radicală de direcție a acțiunii politice. O schimbare care a apărut în spațiul public din momentul în care crima și calomnia organizată au încetat să mai fie unele abateri izolate de la standardele tradiționale și au fost transformate, cu ajutorul ideologiilor și al legislației, în noile norme de comportament social care printr-o politică de stat au distrus viața sub toate formele posibile. Acest lucru pare a fi condus de unele principii ale negării vieții și pe care îl putem compara cu simptomele unei boli, cum ar fi cancerul, care odată pătruns în corpul unei societăți distruge celulele vii ale existenței umane lăsând în urmă doar moartea înspăimântătoare. 

În concluzie, dacă facem o analiză lucidă a lumii noastre (post) moderne și a evenimentelor sale, ne dăm seama că banii investiți pentru avansarea tehnicilor moderne sunt folosiți în scopuri complet străine protecției vieții. Că tehnologia modernă este utilizată ca instrumente performante de distrugere în masă, de care, în cea mai mare parte, strategiile politice beneficiază împreună cu investitorii lor și care servesc nu pentru salvarea planetei, ci pentru anihilarea ei. Aceasta înseamnă că ființa umană a ajuns să depună eforturi într-un proces aberant de distrugere a semenilor săi și a singurului loc pe care îl are pe Pământ, astfel încât este dificil de spus în ce măsură condițiile vieții terestre pot fi schimbate cu cele de pe Lună.

References

Arendt, Hannah. 1964. Eichmann in Jerusalem: a report on the banality of evil (revised and enlarged edition). New York: The Viking Press.

Arendt, Hannah. 1972. Crises of the republic. United States of America: Harcourt Brace & Company.

Arendt, Hannah. 2003.Responsibility and judgment (edited and with an introduction by Jerome Kohn). New York: Schocken Books.

Arendt, Hannah. 2005. The promise of politics (First Edition, edited and with an introduction by Jerome Kohn). New York: Schocken Books.

Besançon, Alain. 1999. Le malheur du siècle sur le communisme, le nazisme et l’unicité de la Shoah (translated in Romanian by Mona Antohi). Bucharest: Humanitas. 

Friedman, Leon, William F. Levantrosser. 1992. Watergate and afterward: the legacy of Richard M.Nixon. Hofstra University, Westport, Connecticut, London: Greenwood Press.

Gallant, Kenneth. 2009. The Principle of Legality in International and Comparative Criminal Law. New York: Cambridge University Press.

Hammond, William. 1996. Public affairs: the military and the media, 1968-1973 (United States Army in Vietnam Series). Washington, D.C.: Center of Military History, United States Army.

Wagner, Heather Lehr. 2007. The Federal Bureau of Investigation. New York: Chelsea House Publishers.

Web references

HYPERLINK „http://rogererrera.fr/site%20anglais/autres_anglais/autres_anglais.html” http://rogererrera.fr/site%20anglais/autres_anglais/autres_anglais.html  

Ana-Maria Caminski

Corespondent in Romania, pentru NASUL TV Canada

Remembering past events with Hannah Arendt: The Watergate Affair and the constitutional crises from Europe 

The history of our political thought, as it was inherited through Western tradition, has known in time a radical change marked by the events of twenty century. Events that were anticipated in some measure by the modern nihilism and the Marxist theory of labor; but, which could not be derived from them and on which Occidental Europe had to receive like something new. A new that revealed itself as „a sheer miracle” or rather as „a miracle turned upside down” after Alain Besançon expression (Besançon 1999, 86).

One after another, the two world wars separated by a vacuum that the three totalitarian movements created (the communism, Nazism, and fascism), soon followed by other bloody battles without any moment of peace between them – the outbreak of the Cold War, from Korea and Vietnam – and by the invention of the atomic bomb with the planned destruction of the two Japanese towns, Hiroshima and Nagasaki, all of them have manifested like the visible signs of this radical change. 

If at the origin of the Western tradition, the political action was oriented to create the necessary conditions for protecting human life, the most recent events showed exactly the opposite of what has been preserved as a heritage for many generations. In other words, the act of foundation of the political institutions is no longer based on the idea of protecting the polis (lat. civitas), as it was at Greeks or Romans, and has been transformed into an „interest policy” which destroys life through all the possible means. This first characteristic of life annihilation with the support of institutional mechanisms and by the invention of nuclear weapons, so with the instruments put in the service of violence, shows the change of direction of political action.    

The apparition of the „desert-world” like a substitution for the human world was the natural consequence of the transformation of the political process (Arendt 2005, 201). A political process in which the crime is no longer the exception of the rule, expression of the weakness of the human being, but becomes the rule of exception or the „virtue” that establish a law above the law and that shows to be, finally, without-a-law. What is proper to our epoch, said Hannah Arendt in her last interview with Roger Errera, is the massive inclusion of criminality into the sphere of political life. Usually masked by ideologies or notions like „national security” (raison d’État), under the false pretext that the deviation from the rule, namely the crime, is an exception. Only that the truth is turned upside down. Because the reality that we confront with since the apparition of the totalitarian regimes shows the contrary, namely that the exception is not anymore a simple exception, but the rule of the political game (Arendt 1964, Postscriptum).

The legitimation of criminality, proper to any totalitarian regime, could be realized only under the cover of fictitious laws, very well-argued from an ideological point of view, but without a sense, empty of any real content. The Marxist-Leninist policy promoted an instrumentality law through which the interests of the Proletariat were considered above individual interests. In this context, the law is not any more law and becomes a mere instrument in the hands of the ruling class, the means by which the interests of a group can be achieved only within the system; and which has as effect the mere destruction of the fundamental human rights, especially of those who form a political opposition (Gallant 2009, 66). 

For this reason, starting with 1918 and until 1936 from the Soviet constitution is missing the principle of legality, and through the Nazi constitution of the Weimar Republic is completely abandoned. A principle that existed in the German constitution from 1919, in the 116 article, where it appears as an implementation ofnullum crimen sine lege, which means the punishment of acts that the Law declared condemnable before to be committed; and that followed the older provisions from the 2 article of the German Criminal Code (1871), through which was decided what deeds are or not punishable, according tonulla poena sine lege and the prescribed character of law (Gallant 2009, 59-60, 65). The constitutional shock which the German people had to face with by abandoning the principle of legality – that, actually, followed only outlining the legislative levers for the implementation of the Führerprinzip and the massive legalization of the crimes – was the alarm signal what announced the end of legality in the Weimar Republic. A constitutional crisis that has affected not only the Russian or German state, by being extended outside the European borderlines to the United States of America.

The political scandal the Watergate affair fire up while of Nixon’s administration from ’70 was another sign of this constitutional crisis anticipated, somehow, by the writings of Samuel P. Huntington, and which showed to be no less real than the European decline observed by Oswald Spengler. Both crises being generated by the implementation of Führerprinzip (the principle of the infallible leader) turned to the same critical consequences of the abuse of power. On the Continent signified that the power was no longer hierarchically distributed according to a pyramidal model, neither by respecting the federal principle of the American constitution, but arrives to be entrusted in the hands of an only Man like in a totalitarian state. A script quite atypical for the American space which took birth by using the Nazi tactic of creating a double bureaucracy (Friedman 1992, 5). 

The institutional duplication, a tactic so specifically for the Nazi policy, was with nothing more different than the Soviet one, and involved the application of a superstructure to the governmental structure already existent, such that both of them formed one for each other the indoor and the outdoor façade of the world. In the center of which was suspended like in an empty space the infallible leader, the only one who had the power. Always surrounded by many assistants, truly experts in solving the public issues such as Harry Robbins Haldeman, the Chief of the staff from White House, or John Daniel Ehrlichman, assistant and adviser in the field of Intern Affaires, the President is isolated from the external world like any other totalitarian leader.

Under these circumstances, the plan to create a super cabinet – that would not have been nothing else than an upper structure for the Nixon Cabinet – follows the same „logical” scheme of the Nazi Party for the constitution of a double administration. Whose hidden purpose was not certainly the false pretext of defending the Cabinet in the name of „national security” against his enemies more or less real, but to incorporate the power of CIA and FBI in the Executive Office of the President. This clearly showed that was not followed any plan for reform or for the revolution of the political system, and that were drawn all the necessary steps to establish a totalitarian regime in the United States of America that also meant the collapse of the rule of law (Friedman 1992, 8-9). 

A collapse that has opened the road for the most fraudulent actions by political tricks, such as illicit gains acquired from dirty campaigns, an unjustified increase of the social taxes, falsification of the statistical data together with the manipulation of the public opinion, up to the traffic of drugs from Vietnam. Or to the real estate business in which were involved the president, Richard Nixon, and his confidant, Bebe Rebozo. At the control of members’ Press corp from the White House and from the protest groups by using wiretaps, bugs, intercepted mail, everything had happened not only with the support of CIA and FBI, but also under the cover of legislative power, with the silent agreement of political deciders and the deliberate sustain of power elites (Friedman 1992, 15-18. See also Wagner 2007, 39). 

Thus, we could say that the constitutional crisis from the United States was the result of a chain reaction unleash by corrupt actions at which took part the elites who, in other times, were a symbol for the aristocracy. If there is something that came out to the light through the Watergate Affair, then it was more than the conflict of interests between different groups, the legitimacy of the political class as a whole. On the other hand, the abuse of power of President Nixon. His arrogance in front of the law with the absurd pretense to establish a Law above law, like Hitler, showed his wrong understanding of governing the state. What remains as a mystery in the ocean of the stories written by all totalitarian leaders, corrupt and mad, truly buffoons on the scene of political theatre, is why they were sustained and followed. How could be trusted those charlatans and criminals? Why their followers participated in such a political masquerade? Can then the policy of obedience still be considered a virtue when involves the participation to crime?

Concealing, hiding the truth by proliferating the lie at the higher administrative level together with the forgetfulness of those facts which once brought at the daylight could turn upside down the order from the public space is not only a simple institutional maneuver but the excellent practice of any corrupt policy. Because of this peculiar reason, the successor of Nixon at the presidency, Gerald Rudolph Ford tried to justify all illegal acts committed through the Watergate Affair instead to assume the responsibility for them (Arendt 2003, 269).  

No wonder then that one of the most important questions which circulated after the Watergate Affair was „what do you know and when you have found out?” An atmosphere of secrets that floats and around the Pentagon’s documents which report the decisions taken by the United States while of Vietnam War (Friedman 1992, 13. In this direction, see and Hammond 1996, 150). The ultra-secret character, one of the specific characteristics of the totalitarian policy, of the secret societies, is also the feature of military strategies from the oldest times, visible with regard to Vietnam. Today is not a secret for nobody that through the advancement of modern techniques and of instruments put in the service of violence, one of the most prosperous industries is that of weapons. In the case of Vietnam, it has been seen that wars are no longer fought for the „good of humanity” and can be transformed into a great business (Arendt 1972, 24-32, 106-107).

The real shock, that on which the reality of factual truths reveals it in the cruel light of the existence and which cannot be contained through any theory, not even as an exception from the rule, for Hannah Arendt was to experience this decline. On which she could not explain it through the old tense relationship between thinking and action which has stood at the beginning of our political thought, but only by a radical change of direction of the political action. A change that has appeared in the public space from the moment when the crime and organized slander have ceased to be some isolated deviations from the traditional standards and were transformed, with the help of ideologies and of legislation, into the new norms of social behavior which by a state policy have destroyed life under all the possible forms. This seems to be driven by some principles of life negation and on which we can compare it with the symptoms of a disease, like cancer, that once penetrated into the body of a society destroys the living cells of human existence leaving behind only the frightening death.

Concluding, if we make a lucid analysis of our (post)modern world and its events, we realize that the money invested for the advancement of modern techniques are used for purposes completely foreign to the protection of life. That the modern technology is used as performed instruments of mass destruction of which, mostly, the policy strategies beneficiates together with their investors and that serve not for saving the planet, but to its annihilation. This means that the human being has come to submit efforts into an aberrant process of destruction of his fellows and of the only place that it has on Earth so that it’s difficult to say in what measure the conditions of terrestrial life can be changed with those from the Moon.  

Most Popular

Recent Comments