Coducătorii geți Dura şi Cutusonen
În anii ’20, un avocat pe nume Ion Dinu strângea legende despre Sfântul Andrei, în satul Ion Corvin, în apropierea căruia se află peştera în care se spune că a poposit apostolul. Una dintre aceste legende este cu totul uluitoare, căci oferă informaţii istorice de cea mai mare importanţă, şi o aflăm din cartea lui Dumitru Manolache, “Andrei, Apostolul Lupilor”:
“Ci s-a oprit măritu Andreiu în plaiul dregătorilor Cutusone şi Dura – spune povestea – unde este acum satul Ion Corvin şi pădurea cu peştera sfinţitoare, care a fost schit de odihnă sfântului călător şi loc de închinare pentru el şi pentru sfinţii cari au fost cu el, în călătorie de propoveduire. Mulţimea de trudnici şi de daci şi geţi şi alani şi greci şi romani, de pe tot plaiul au alergat la Sfântul Apostol, iar Andreiu îi învaţa şi îi boteza în apele celor nouă izvoare sfinţitoare şi tămăduitoare, pe lângă schitul său sfânt, care izvoare se mai văd şi până acum, oglindind sfinţitul schit şi dând tămăduire şi alinare celor bolnavi şi sănătoşilor”.
Cine erau aceşti “dregători”, Dura şi Cutusone, şi care erau “plaiurile” lor? Ştim din mai multe surse străvechi că Apostolul Andrei primise spre evanghelizare, prin tragere la sorţi, Sciţia, Tracia şi regiunile care se întind până la Dunăre, ba mai precis, “Gotia” şi regiunile de răsărit ale Daciei Carpatice, până dincolo de Nistru. Deci ajunsese, fără îndoială, în ţinuturile dacilor. Aici existau numeroase nuclee de preoţi ai vechiului cult zamolxian, religie care avea multe în comun cu noua credinţă creştină. Trecuse un veac de la vremurile de glorie ale marelui rege Burebista şi începea să se simtă ameninţarea teribilă a Imperiului Roman.
Cum Apostolul Andrei a murit în anul 60, vremea în care acesta a ajuns pe pământul dacic trebuie să fi fost cu câţiva ani mai înainte. Nu cu mulţi, spun cercetătorii. Dar nici un autor antic, niciun izvor cunoscut nu ne spune cine era pe tronul Sarmisegetuzei în acel moment. Ştim numai de la un istoric grec că, mai târziu, în preajma anului 87, bătrânul rege Duras îi va ceda tronul tânărului Decebal, mult mai energic şi mai priceput în faţă ameninţării romane. Este oare vorba despre acelaşi Dura, pomenit de legenda dobrogeană? Fără nicio îndoială. Dar atunci trebuie să admitem că Duras era, într-adevăr, foarte bătrân, devreme ce tot el era rege şi în vremea apostolatului Sfântului Andrei, adică cu 27 de ani mai înainte.
Desigur, mulţi vor zice că nu trebuie să dăm crezare unei simple legende, că dacă izvoarele istorice spun că regele Duras era foarte bătrân, nu înseamnă că a şi domnit mult, ci putea să urce pe tron la bătrâneţe. Vor mai spune unii că nu e posibil ca numele unui rege dac să fi fost păstrat, timp de două mii de ani, în memoria colectivă şi transmis prin tradiţie. Ba e posibil!
Nu ştim dacă Andrei a ajuns până la Sarmisegetuza. Ţinutul cel mai accesibil şi direct vizat era cel al Daciei Mici, adică Dobrogea. Oricum, evenimentul venirii Apostolului Andrei trebuie să fi avut ecouri de puternică amploare în conştiinţa dacilor din toate ţinuturile, de la mare până la munte. Deci, n-ar trebui să ne mire că numele regelui Duras a rămas în tradiţia populară ca fiind “dregătorul” în vremea căruia Apostolul Andrei a ajuns în Dacia.
Ar trebui să ne resemnăm cu gândul că nu avem nicio altă informaţie despre acest înţelept rege Duras, cu o domnie atât de lungă. Şi totuşi, în mod fericit, o informaţie ignorată de istoricii “oficiali” vine să confirme că Duras a putut fi contemporan cu Sfântul Andrei. Este vorba de textul uneia dintre tăbliţele de plumb de la Sinaia, în care numele regelui Duras apare alături de cel al lui Fonteius Agrippa. Acesta era un guvernator roman al provinciei Moesia, despre care ştim sigur, dintr-un document latinesc, că a murit în anul 69, în timpul unui atac al dacilor în sudul Dunării. Autorul latin care ne povesteşte această întâmplare nu ne spune ce căpetenie a fost în fruntea dacilor, dar textul plăcii de plumb ne spune clar: regele Dura. Aşadar, Dura era “dregător” în anul 69, la câţiva ani după moartea apostolului Andrei. Asta înseamnă că putea să fi fost rege, la fel de bine, şi în vremea lui Andrei.
Cutusone poate părea un nume ciudat, la prima vedere. Dar nu este aşa. În Dacia Mică au existat multe generaţii de căpetenii din stirpea Cotizo. Un Cotizo a domnit şi în Banat, spun scrierile latineşti, alţi prinţi cu numele Cotizo întâlnim în Tracia. Cu siguranţă în Dobrogea există, la vremea aceea, un “dregător” cu acest nume, dar dacii din acele locuri ştiau că în munţi mai există un rege mai mare, mai puternic, pe nume Dura. De aceea, i-au pomenit pe amândoi: Dura şi Cutusone. E admirabil faptul ca tradiţia populară a reţinut numele Cutusone, aşa cum probabil îl pronunţau dacii, iar nu Cotizo, cum îl pronunţau grecii şi romanii. Şi în cazul acesta, una din plăcile de la Sinaia ne aduce o confirmare: într-una din cetăţile dacice dobrogene domnea un prinţ pe nume Cutezonio! Era prinţul “cel viteaz”, căci “a cuteza” este un cuvânt străvechi românesc, despre a cărui origine lingviştii nu ne pot spune mare lucru.
Sursa: Revista “Formula As”
Documentele istorice latine și grecești contemporane sau din secolele imediat următoare menționează pe conducătorul dacilor Duras Durpaneus (Djurpaneus).
Numele al doilea nu este un nume propriu ci este un titlul, cel de jupân, adică jude (judecător) și ban (conducător administrativ, care avea dreptul de a bate monedă cu chipul său, adică banul – monedă pe românește, de unde și bancă = casa banilor), instituție moștenită de români de la daci pe tot parcursul evului mediu.
Mai jos un citat din cartea mea „Românii în Mileniul de întuneric”:
Dacă ignorăm terminația –us și acceptăm că Dj (Di sau D, cum mai apare la istorici) se citea pe limba dacilor Gi (cum citim și acum în graiul bănățean, moldovenesc, istro-român sau aromân pe J ca Gi – vezi joc/gioc, etc., obținem exact denumirea de jupan). Durpaneus este amintit de Jordanes în Getica sa (parag. 76), dar numele apare și în Africa romană. Acolo, mai degrabă decât în provincia Dacia, vom regăsi nume tipice pentru daco-geţi: Diuppaneus, Scorilo, Decibalus etcla fel ca și regele got Athanaric, care se considera singur judecător al poporului său (ibid.). Deși termenul de jupan este considerat în DEX de origine slavă, refuzăm categoric această ipoteză. Jupan apare și în Biblia lui Ulfila , dar și la dacii dunăreni de dinainte de venirea slavilor în zonă. Ei au preluat această instituție și termenul de la români. Sir Evans amintește (Antiquarium Researches în Illyricum I, pag 51) de un vas de aur din secolul al V-lea, care avea inscripționat numele a doi jupâni, Bela, jupân de Theiss (Tisa) și Bataul, jupân al yazighilor. El atribuie yazigilor o origine medo-sarmatică, dar noi știm că aparțineau cultural și lingvistic neamului mare al geților/sciților. Chiar dacă admitem că în secolul V au sosit primii sclavini/slavi, cum spun unii istorici fani ai panslavismului, ei nu aveau cum să ajungă așa repede stăpâni pe un teritoriu străin și să impună și denumirea instituției!
Marius Fincă
