Quo Vadis, or where are we going with sustainable development? (first part) (English version at the end of this article)
La începutul anilor ’70, problemele de mediu erau pe buzele tuturor. Şefii de stat, diplomaţii, alteţele regale şi oamenii de afaceri manifestau acelaşi interes pentru mediu ca şi reprezentanţii ONG-urilor. Conferința europeană pentru conservare de la Strasbourg a arătat-o cu doi ani înaintea Conferinței de la Stockholm (referitor la aceasta vezi HYPERLINK „https://searchworks.stanford.edu/view/1811617” https://searchworks.stanford.edu/view/1811617, de asemenea HYPERLINK „https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=090000168069c88f” https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=090000168069c88f).
Pentru ceea ce numim elita în general, acumularea bogăției din țările industrializate cu prețul daunelor mediului și creșterea inegalităților mondiale în interiorul și între națiuni cerea o nouă economie sau un nou tip de capitalism, orientat mai mult spre dezvoltarea durabilă și protecția mediului înconjurător.
Proiectul Băncii Mondiale pentru Conservare (1986)
Ambele conferințe de la Strasbourg și Stockholm, alături de cartea „Limitele creșterii”, au creat un adevărat fenomen în lume. Deși existau unele semne ale unei posibile mișcări în Italia la sfârșitul anilor ’60 (vezi Luigi Piccioni), mișcarea de conservare a mediului a început în cele mai sărace țări din lumea a treia, îndatorate Băncii Mondiale și națiunilor bogate.
Sub conducerea lui Robert S. McNamara, Banca Mondială acumulase datorii uriașe menționate în mai multe rapoarte din anii ’60. Majoritatea fiind deținute de aceste mici țări sărace din Lumea a Treia, îndatorate față de marile bănci comerciale precum Chase Manhattan a lui David Rockefeller.
„În 1960, Banca Mondială începuse deja să vadă pericolul unei crize a datoriilor care se profilează, pe măsură ce principalele țări îndatorate se luptau să țină pasul cu sumele în creștere pe care trebuiau să le ramburseze. Semnele de avertizare au crescut de-a lungul anilor ’60 până la criza petrolului din 1973. Liderii Băncii Mondiale, bancherii privați, Comisia Pearson și Biroul General de Contabilitate al SUA (GAO) publicaseră rapoarte avertizând asupra riscului apariției unei crize. (…) Până la izbucnirea crizei datoriilor în 1982, Banca Mondială a purtat un discurs dublu. Unul, destinat publicului și țărilor îndatorate, care susținea că nu este nimic de care să vă faceți griji și că dacă ar fi probleme, acestea ar fi de scurtă durată; asta a apărut în documentele oficiale disponibile publicului. Celălalt discurs a avut loc în spatele ușilor închise la întâlnirile interne” (Eric Toussaint).
Criza datoriilor a atins apogeul în 1985. Ca răspuns la ea, proiectul Băncii Mondiale pentru Conservare (WCB) fusese propus un an mai târziu. Proiectul a fost gândit încă de la început de Michael Sweatman, directorul International Wilderness Leadership Foundation (IWLF), ca o soluție parțială la problemele de mediu și la datoriile lumii a treia. Conceptul a fost dezbătut într-o mini-conferință a Comisiei Mondiale pentru Mediu și Dezvoltare, cunoscută mai târziu sub numele de Comisia Brundtland, desfășurată la Ottawa în perioada 26-27 mai 1986.
Reuniunea World Conservation Strategy, cum a fost intitulată mini-conferința, a fost asistată în principal de bancheri și privită asemeni Conferinței de la Bretton Woods care a produs soluții macro sub formele Băncii Mondiale și ale Fondului Monetar Internațional pentru a salva lumea de la o criză monetară internațională:
„Conceptul „World Conservation Bank” a fost prezentat pentru prima dată de președintele IWLF, Michael Sweatman, la audierea Comisiei Mondiale pentru Mediu și Dezvoltare din mai 1986, Ottawa. A devenit un obiectiv major al celui de-al 4-lea World Wilderness Congress (WWC), iar o sesiune specială de trei zile a fost dedicată exclusiv dezvoltării mai departe acestui concept” (IWLF Newsletter, The Leaf: International Conservation Financing Project, p. 2, la HYPERLINK „https://wild.org/wp-content/uploads/2008/12/1_vol1_issue1_1988.pdf” https://wild.org/wp-content/uploads/2008/12/1_vol1_issue1_1988.pdf. De asemenea Michael Sweatman, pp. 3, 20, 23, la HYPERLINK „https://idl-bnc-idrc.dspacedirect.org/items/9fc0685e-aec7-487a-9971-7c471dbbe0fe” https://idl-bnc-idrc.dspacedirect.org/items/9fc0685e-aec7-487a-9971-7c471dbbe0fe).
Orișicum, ideea unui management mai bun al faunei sălbatice apăruse mult mai devreme de 1986 când proiectul WCB a fost prezentat și publicat în Canada pentru prima dată. Am putea spune că a prins contur în comunitatea tribală din Zululand și a început odată cu înființarea Wilderness Leadership School și cu primul World Wilderness Congress (1977) la Johannesburg, Africa de Sud (vezi Prefața lui Ian Player în For the Conservation of Earth: Proceedings of the 4th World Wilderness Congress, la HYPERLINK „https://wild.org/wp-content/uploads/2022/04/For-the-Conservation-of-Earth_Part_1.pdf” https://wild.org/wp-content/uploads/2022/04/For-the-Conservation-of-Earth_Part_1.pdf).
Dr. Ian Player, fondatorul Congresului Mondial pentru Sălbăticie, înființase Wilderness Leadership School în 1965, care din 1974 devine Fundația WILD. Împreună cu mentorul său zulu, Magqubu Ntombela, el ar putea fi considerat părintele mișcării de conservare din Africa. „Unul dintre eforturile de conservare cele mai notabile înainte de formarea Fundației WILD a fost numită „Operațiunea Rhino”, încercarea guvernului apartheid de a salva rinocerul alb de la dispariție în anii 1960” (Wikipedia, WILD Foundation. De asemenea IWLF Newsletter, The Leaf: Wilderness Leadership School, pp. 1, 7).
Nu numai Ian Player era un mare iubitor de sălbăticie africană și al conservării acesteia. Michael Sweatman și Vance G. Martin, care făceau parte din Consiliul de Conducere IWLF, au fost și ei. Ian Player și domnul Vance Martin chiar au mers într-un safari în Zululand și Botswana: „Ca urmare a discuțiilor purtate în timpul celui de-al 4-lea WWC, un număr de indivizi și-au exprimat interesul pentru a înțelege mai amplu interfața vieții sălbatice și gestionarea terenurilor sălbatice cu indigeni și culturi tribale din Africa.
(…) În urma celui de-al 4-lea WWC, au fost efectuate mai multe vizite în Botswana, iar IWLF lucrează acum cu World Wildlife Fund (SUA) și alții pentru a oferi o nouă abordare practică a dezvoltării durabile, și anume, legând conservarea faunei sălbatice și a zonelor sălbatice de stimulente economice. Prin urmare, fondatorul IWLF, Dr. Ian Player și președintele Vance Martin, au petrecut două săptămâni în Botswana în martie 1988” (vezi The Leaf, pp. 6-7, 9).
Prin anii ’84, Africa intrase sub atenția Băncii Mondiale și a Administrației SUA, cu politici și proceduri de mediu făcute pentru a-și reforma economia. Third Livestock Development Projects din Botswana (finanțat de Banca Mondială în colaborare cu Consiliul Economic European) și cel de-al patrulea raport al Băncii Mondiale privind dezvoltarea „Financing Adjustment with Growth in Sub-Saharan Africa, 1986-1990” oferă câteva exemple în această direcție.
De atunci, vântul schimbării începuse să bată puternic în Africa și peste tot în lume. Semnul clar va fi proiectul lui Michael Sweatman. Privit ca un instrument pe termen lung, WCB va acționa ca un intermediar între Banca Mondială, băncile private și țările în curs de dezvoltare.
În urma reuniunii de la Ottawa, ONU publicase în primăvara anului 1987 raportul „Viitorul nostru comun” al Comisiei Brundtland cu o agendă globală pentru schimbare. În prefața sa, Gro Harlem Brundtland susținea că va avea o agendă pe termen lung, cu strategii de mediu pentru atingerea dezvoltării durabile până în anul 2000 și ulterior.
„Banca Mondială pentru Conservare ar fi în primul rând! Ar reprezenta o puternică organizație de mediu care face lobby pentru fonduri care să fie alocate pe o bază compatibilă și integrată cu programele de dezvoltare durabilă din lumea a treia. (…) Soluțiile de finanțare ar fi inexorabil legate de băncile multilaterale, bilaterale și private” (Michael Sweatman, pp. 7-8, 15-16. Vezi și HYPERLINK „https://www.sourcewatch.org/index.php/Michael_Sweatman” https://www.sourcewatch.org/index.php/Michael_Sweatman).
Raportul „Viitorul nostru comun” (aprilie 1987)
Potrivit doamnei Brundtland, reconstrucția a fost adevărata forță motrice din spatele instituirii sistemului nostru economic internațional postbelic. Degradarea mediului cauzată de cel de-al Doilea Război Mondial, cu inegalitățile tot mai mari dintre națiunile dezvoltate și națiunile în curs de dezvoltare, cerea o lume nouă mai curajoasă.
Misiune încredințată Comisiei Brundtland. Care va veni cu o agendă, strategii și recomandări menite să facă economia noastră mai sustenabilă. „Mandatul pentru schimbare”, adoptat la reuniunea inaugurală de la Geneva din 1-3 octombrie 1984, arată acest lucru la fel de mult ca și declarațiile doamnei Brundtland:
„Spirala descendentă a sărăciei și a degradării mediului este o risipă de oportunități și de resurse. În special, este o risipă de resurse umane. Aceste legături dintre sărăcie, inegalitate și degradarea mediului au format o temă majoră în analiza și recomandările noastre. Ceea ce este nevoie acum este o nouă eră a creșterii economice – o creștere puternică și, în același timp, durabilă din punct de vedere social și ecologic” (pp. 6-7. De asemenea, vezi Anexa 1: The Commission and its Work, în Raportul ONU ‘Our Common Future’, pp. 239-243, la HYPERLINK „https://www.are.admin.ch/are/en/home/media/publications/sustainable-development/brundtland-report.html” https://www.are.admin.ch/are/en/home/media/publications/sustainable-development/brundtland-report.html).
Pentru a ajunge la ea, dezvoltarea durabilă trebuie să se bazeze pe un act de voință politică, iar politicile și instituțiile preocupate de problemele de mediu trebuie să se schimbe conform recomandărilor 30) și 32) din raport (Ibid., p. 15). În acest sens, corporațiile transnaționale par să aibă un rol cheie de jucat, la fel ca și băncile:
77) „O responsabilitate specială revine Băncii Mondiale și Asociației Internaționale de Dezvoltare, ca principal canal pentru finanțarea multilaterală a țărilor în curs de dezvoltare. În contextul creșterii constante a fluxurilor financiare, Banca Mondială poate sprijini proiecte și politici ecologice solide. În finanțarea ajustării structurale, Fondul Monetar Internațional ar trebui să sprijine obiective de dezvoltare mai ample și pe termen mai lung decât cele din prezent: creșterea, obiectivele sociale și impactele asupra mediului”. 80) „Companiile multinaționale pot juca un rol important în dezvoltarea durabilă, mai ales că țările în curs de dezvoltare ajung să se bazeze mai mult pe capitalul străin” (Ibid., pp. 20-21).
Aceasta reiese și dintr-o scrisoare trimisă de Robert S. McNamara domnului Walter E. Hoadley, vicepreședintele executiv al Băncii Americii, din 30 septembrie 1977, când se referă la a) poziția datoriei țărilor în curs de dezvoltare; b) și posibile aranjamente de cofinanțare între Banca Mondială și marile bănci comerciale (a se vedea scrisoarea de la p. 16, pe HYPERLINK „https://thedocs.worldbank.org/en/doc/984951388765701995-0560011977/original/WorldBankGroupArchivesFolder1771949.pdf?_gl=1*g8w7r6*_gcl_au*NTI4ODUzNjk1LjE3MTY1NTgwMDQ” https://thedocs.worldbank.org/en/doc/984951388765701995-0560011977/original/WorldBankGroupArchivesFolder1771949.pdf?_gl=1*g8w7r6*_gcl_au*NTI4ODUzNjk1LjE3MTY1NTgwMDQ).
Noua politică bancară și corporativă, orientată mai mult spre dezvoltare durabilă și mediu, a apărut pe fondul crizei datoriilor din anii ’60 și a inclus programe de asistență pentru dezvoltare, în special în Africa și America Latină:
78) „Nivelul actual al serviciului datoriei multor țări, în special în Africa și America Latină, nu este în concordanță cu dezvoltarea durabilă”. 99) „Instituțiile financiare multilaterale au un rol crucial de jucat. În prezent, Banca Mondială își reorientează programele către preocupări mai mari de mediu. Aceasta ar trebui să fie însoțită de un angajament fundamental al Băncii față de dezvoltarea durabilă. De asemenea, este esențial ca Băncile de Dezvoltare Regională și Fondul Monetar Internațional să includă obiective similare în politicile și programele lor. După cum este nevoie și de o nouă prioritate și centrare în agențiile bilaterale de asistență” (Our Common Future Report, pp. 20, 23).
Aceste măsuri specifice ar fi luate pentru a înființa un sistem economic internațional orientat spre creșterea durabilă și eliminarea sărăciei mondiale, bazat pe cooperarea internațională între guverne și instituțiile publice. Altfel spus, „de a construi un viitor mai prosper, mai just și mai sigur” (pp. 11, 21).
Comisia s-a declarat a fi „un organism independent, legat de, dar în afara controlului guvernelor și al sistemului ONU” (p. 12). Totuși, „toate organismele și agențiile internaționale majore ar trebui să se asigure că programele lor încurajează și sprijină dezvoltarea durabilă”; iar „Organizația Națiunilor Unite ar trebui să ofere un centru de conducere la nivel înalt pentru a evalua, consilia, asista și raporta despre progresul înregistrat în acest scop” (p. 22). Astfel, nu putem spune că a fost cu totul independentă.
Al 4-lea Congres Mondial pentru Sălbăticie (septembrie 1987)
Dezvoltarea durabilă și conservarea mediului au fost, de asemenea, subiectele de discuție ale celui de-al 4-lea Congres Mondial pentru Sălbăticie. Dar elita nu s-a întâlnit la Denver doar pentru a discuta despre Raportul Brundtland sau pentru a repeta Conferința de la Stockholm. Adevăratul motiv pentru care lumea bancherilor s-a reunit acolo alături de delegați distinși a fost dezbaterea conceptului WCB, așa cum menționase Michael Sweatman în proiectul său:
„Se așteaptă ca Banca Mondială pentru Conservare și organizația sa soră, Serviciul Mondial pentru Conservare, să fie două dintre subiectele majore de pe agenda celui de-al 4-lea Congres Mondial pentru Sălbăticie care va avea loc la Denver, Colorado, în septembrie 1987” (Michael Sweatman, p. 23).
Congresul a avut loc în perioada 11-18 septembrie și a adunat participanți din întreaga lume, printre care baronul Rothschild, David Rockefeller, Michael Sweatman, secretarul de Trezorerie al SUA James Baker, William D. Ruckleshaus, prim-ministrul Norvegiei Gro Harlem Brundtland, Maurice Strong, Ian Player și mulți alții.
La fel ca la reuniunile trecute, a fost susținut prin fondurile strânse de IWLF provenind din sectorul public-privat și donații individuale:
„Congresul Mondial pentru Sălbăticie (WWC) este un răspuns la această nevoie de noi abordări ale dilemei conservării și dezvoltării. Un proiect al International Wilderness Leadership Foundation (IWLF), WWC este un forum permanent, la nivel mondial, care implică toate aspectele eforturilor profesionale și publice de conservare. S-a reunit de patru ori până acum: Africa de Sud (1977), Australia (1980), Scoția (1983) și Statele Unite (1987)” (vezi Introducerea lui Vance G. Martin, în For the Conservation of Earth: Proceedings of the 4th World Wilderness Congress, pp. 1-2. De asemenea, vezi HYPERLINK „https://wild.org/wild-congress-old/publications/” https://wild.org/wild-congress-old/publications/).
Vance G. Martin l-a numit „un forum public, deschis tuturor” (Ibid.). Dar taxa era destul de scumpă, deci nu toată lumea își putea permite să participe la el. Desemnarea publică devine atunci exclusivă pentru elita bogată (George W. Hunt, The New World Bank, Religion, and Rulers, la HYPERLINK „https://www.youtube.com/watch?v=dQ16zRLYEoA” https://www.youtube.com/watch?v=dQ16zRLYEoA).
George Hunt, un om de rând, care prin căile Domnului s-a întâmplat să fie invitat ca gazdă la eveniment, a observat multe lucruri ciudate încă din prima seară, la petrecerea de deschidere. Începând cu etichetele tuturor acelor demnitari de rang înalt invitați să participe la un congres de mediu care se aștepta să reprezinte interesele renilor și ale Arcticii, și despre care habar nu avea că vor fi prezenți: „Rothschild?!… Mă întreb dacă Rothschild va fi aici?”
Mai apoi a verificat materialele care i s-au dat, și anume pachetul de înscriere, ce conținea broșuri de genul: Viitorul nostru comun.
După aceea, când i-a văzut pe bancherii lumii la Congres și pe Secretarul și Subsecretarul General ONU, Secretarul de Trezorerie, Rothschild, Rockefeller și așa mai departe. S-a întrebat: De ce sunt brusc interesați de conservare? Conservarea nu se află în opoziție cu creșterea și dezvoltarea? Care era adevărata miză al celui de-al 4-lea Congres Mondial pentru Sălbăticie? (Ibid. 6:09-6:54, 8:20-9:12).
Nu mai sunt atât de tânără și naivă să mai cred că elita s-a adunat la Denver pentru a salva lumea de dragul umanității. Elita conducătoare s-a reunit acolo cu un singur scop. Parafrazându-l pe Hunt, să creeze o super, megabancă, care să recupereze toți banii pe care Banca Mondială îi pierduse în timpul crizei datoriilor: „Plănuiesc să creeze o super, super Bancă Mondială (WCB?), care va absorbi toate datoriile pe care Banca Mondială le-a creat” (Ibid. 12:06-12:18).
Într-un fel, Michael Sweatman ne-a spus același lucru:
„În modelul prezentat în Anexa A, WCB este ilustrată ca o bancă cu capital vărsat în valoare de un miliard de dolari. Pregătită de trei sau patru ori și avem aproape o bancă de 5 miliarde de dolari! Acest lucru ar putea fi privit ca ceva foarte solid (ar fi o douăzecime din dimensiunea combinată a Băncii Mondiale și a Asociației Internaționale de Dezvoltare IDA). Pe de altă parte, dacă WCB este prevăzută ca un canal pentru schimbarea anumitor obligații internaționale de datorie cu „obligații de mediu” (care este sugerată ca o alternativă, mai jos), dimensiunea WCB ar putea fi mult mai mare”. „Conceptul de „super bancă” a fost susținut ca un mijloc de a reuni într-un singur forum principalele componente ale crizei datoriilor – și anume națiunile debitoare, guvernele creditoare, băncile private și băncile multilaterale de dezvoltare. Superbanca ar putea fi rezultatul unei noi Conferințe de la Bretton Woods” (Michael Sweatman, pp. 5, 12).
Atât mini-conferința de la Ottawa, cât și Congresul de la Denver trebuiau să vină cu o soluție la criza datoriilor precum Conferința de la Bretton Woods. După cum a numit-o Michael Sweatman, această soluție practică a fost Banca Mondială pentru Conservare. Care trebuia să absoarbă toate datoriile lumii a treia cauzate de împrumuturile masive acordate de Banca Mondială (NY Times).
Unele dintre aceste granturi au fost direcționate către Pădurile Tropicale în cadrul Programului ONU împotriva deșertificării, care a cerut nu mai mult de 8 miliarde de dolari în 1985 când criza și-a atins punctul maxim și raportul fusese publicat:
„Raportul asupra pădurilor tropicale: un apel la acțiune” – un raport al unui grup de lucru internațional convocat de Institutul de Resurse Mondiale, Banca Mondială și Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare – solicită 8 miliarde de dolari în următorii 5 ani. Programul anti-deșertificare adoptat de ONU în 1977 cerea 4,5 miliarde dolari pe an!” (Michael Sweatman, p. 6. A se vedea de asemenea The Report on Tropical Forests: A Call for Action, pe HYPERLINK „https://pdf.usaid.gov/pdf_docs/PNAAT972.pdf” https://pdf.usaid.gov/pdf_docs/PNAAT972.pdf).
Alți bani au fost cheltuiți pe autostrada din Brazilia, în încercarea de a civiliza pădurile tropicale care s-a încheiat printr-un fiasco întocmai ca-n Fitzcarraldo (1982): „Fără permisiunea poporului american, a existat o ștampilă de cauciuc simbol pentru aceste împrumuturi masive de a ieși din sistemul nostru bancar mondial în mâinile Braziliei și ale Mexicului, și țărilor din America Latină, și nu știm cu adevărat cum au fost cheltuiți acești bani.
Un proiect pentru care au fost cheltuiți banii în Brazilia a fost o autostradă mare care leagă părțile interioare ale Braziliei de coastă iar acea autostradă încă nu funcționează cum trebuie din câte am înțeles, deoarece a fost proiectată prost și se inundă când vin ploile, și deci nu este” (George W. Hunt, The New World Bank, Religion, and Rulers, 7:16-8:12. De asemenea vezi Wikipedia, BR-319 (Brazil highway), și the Reuters).
Întrebarea este de ce Banca Mondială a continuat să ofere granturi de dezvoltare în condițiile în care existau rapoarte care avertizau asupra apariției unei crize iminente? Și de ce câțiva ani mai târziu proiectul WCB fusese prezentat drept „soluția practică” prin care aceste datorii puteau fi șterse? La urma urmei, o bancă nu este o organizație filantropică și nici o instituție de caritate. Este o instituție financiară care ar trebui să genereze profit. Deci, unde este câștigul din toate astea?
Răspuns pe care l-am putea găsi în declarațiile interesante ale lui George Hunt: „Banca Mondială pentru Conservare a fost înființată ca urmare a acestui congres la care am fost, care va scoate această datorie și-o va refinanța folosind terenurile sălbatice ale lumii drept garanție. (…) Mergând bine, garanția din această bancă va fi 34% din suprafața Pământului” (George W. Hunt, 11:24-13:29).
Și în cele ale lui Michael Sweatman: „Națiunea debitoare în cauză s-ar angaja, având în vedere că a fost scutită de obligația de datorie față de bancă, să „transfere” către WCB active din resurse naturale de „valoare echivalentă”. Aceasta ar putea fi prin vânzare directă sau, alternativ, pe bază de închiriere pe termen lung” (Michael Sweatman, pp. 8-9).
Presupun că asta era „partea leului” despre care vorbea dl. Sweatman.
Note de final
Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare a fost constituită după rezoluția 38/161 a Adunării Generale, adoptată la cea de-a 38-a sesiune a Națiunilor Unite în toamna anului 1983.
La cererea Secretarului General al ONU, Javier Pérez de Cuéllar, doamna Gro Harlem Brundtland a fost numită președinte al Comisiei, iar dr. Mansour Khalid, fostul ministru al afacerilor externe din Sudan, ca vicepreședinte. Comisia Brundtland și-a încetat activitatea în 1987 după ce raportul „Viitorul nostru comun” a fost publicat și misiunea sa încheiată. Din 1988, Centrul pentru viitorul nostru comun a înlocuit comisia. În acest sens, a se vedea Anexa 1: Comisia și activitatea sa, în Raportul „Viitorul nostru comun”. De asemenea, Wikipedia, Comisia Brundtland.
Cuvântul safari provine inițial din arăbescul „Safar” și înseamnă a călători. Astfel, a face un safari înseamnă a face „o călătorie pe uscat pentru observarea animalelor sălbatice, în special în Africa de Sud-Est”. Mai târziu, termenul a fost legat de vânătoare sau de așa-numitele animale de vânat „big five” din Africa. L-am folosit aici în sensul pozitiv ca safari de drumeții. În această direcție, vezi Wikipedia, Safari.
Când se referă la problema datoriei internaționale, Michael Sweatman spune „având în vedere că partea leului dintr-o porțiune importantă a datoriei lumii a treia este deținută de băncile private, acestea trebuie să fie parte integrantă a soluției”. Prin urmare, superbanca WCB va fi instrumentul și/sau va acționa ca intermediar între Banca Mondială și băncile private care își împart câștigul. Acest câștig ar reprezenta o mare parte din terenurile sălbatice ale lumii, siturile de patrimoniu mondial vândute și/sau închiriate, așa cum rezultă și din Anexa A: Banca Mondială pentru Conservare (Michael Sweatman, p. 12. A se vedea, de asemenea, Anexa A, WCB WOULD FINANCE INTER ALIA).
Ana-Maria Caminski
Corespondent in Romania, pentru NASUL TV Canada
Quo Vadis, or where are we going with sustainable development? (first part)
In the early ’70s, environmental issues were on everyone’s lips. Heads of state, diplomats, royal highnesses, and businessmen manifested the same interest in the environment as the representatives of environmental NGOs. The European Conservation Conference from Strasbourg has shown it two years before the Stockholm Conference (regarding this see HYPERLINK „https://searchworks.stanford.edu/view/1811617” https://searchworks.stanford.edu/view/1811617, also HYPERLINK „https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=090000168069c88f” https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=090000168069c88f).
For what we call the elite in general, the accumulation of wealth in the industrialized countries with the price of environmental damages and the increasing world inequalities within and between the nations required a new economy or a new type of capitalism, oriented more on sustainable development and the protection of the environment.
The World Conservation Bank project (1986)
Both conferences from Strasbourg and Stockholm, alongside the ‘Limits to Growth’ book, created a real phenomenon in the world. Although there were some signs of a possible movement in Italy in the late 1960s (see Luigi Piccioni), the environmental conservation movement started in the poorest countries, indebted to the World Bank and the wealthy nations.
Under the leadership of Robert S. McNamara, the World Bank accumulated huge debts mentioned in several reports of the ’60s. Mostly owned by these small poor Third World countries, indebted to the big commercial banks like David Rockefeller’s Chase Manhattan.
“In 1960, the World Bank had already begun to see the danger of a debt crisis looming, as the main indebted countries were struggling to keep up with the rising amounts they had to repay. The warning signs increased throughout the ’60s until the oil crisis of 1973. The World Bank leaders, private bankers, the Pearson Commission, and the US General Accounting Office (GAO) published reports warning of the risk of a crisis. (…) Until the debt crisis broke in 1982, the World Bank held a double discourse. One, destined for the public and the indebted countries, claimed that there was nothing to worry about and that if there were problems, they would be short-lived; that was what appeared in official documents available to the public. The other discourse took place behind closed doors at internal meetings” (Eric Toussaint).
The debt crisis reached its peak in 1985. As a response to it, the World Bank for Conservation project was proposed a year later. The project was envisioned from the outset by Michael Sweatman, director of the International Wilderness Leadership Foundation (IWLF), as a partial solution to environmental issues and 3rd World’s debts. The concept was debated in a mini-conference of the World Commission on Environment and Development, later known as the Brundtland Commission, held in Ottawa on 26-27 May 1986.
The World Conservation Strategy meeting, how was called the mini-conference, was attended mainly by bankers and viewed as the Bretton Woods Conference that produced macro solutions in the forms of the World Bank and the International Monetary Fund to save the world from an international monetary crisis:
“The ‘World Conservation Bank’ concept was first presented by IWLF Chairman Michael Sweatman at the May 1986 World Commission on Environment and Development hearing in Ottawa. It became a major objective of the 4th WWC, and a specific three-day caucus session was devoted solely to further developing this concept” (see IWLFs Newsletter, The Leaf: International Conservation Financing Project, p. 2, at HYPERLINK „https://wild.org/wp-content/uploads/2008/12/1_vol1_issue1_1988.pdf” https://wild.org/wp-content/uploads/2008/12/1_vol1_issue1_1988.pdf. Also Michael Sweatman, pp. 3, 20, 23, at HYPERLINK „https://idl-bnc-idrc.dspacedirect.org/items/9fc0685e-aec7-487a-9971-7c471dbbe0fe” https://idl-bnc-idrc.dspacedirect.org/items/9fc0685e-aec7-487a-9971-7c471dbbe0fe).
However, the idea of better wildlife management appeared much earlier than 1986, when the WCBs project was presented and published in Canada for the first time. We could say that it took shape in the tribal community of Zululand and began with the founding of the Wilderness Leadership School and the 1st World Wilderness Congress (1977)in Johannesburg, South Africa (see the Foreword of Ian Player in the For the Conservation of Earth: Proceedings of the 4th World Wilderness Congress, at HYPERLINK „https://wild.org/wp-content/uploads/2022/04/For-the-Conservation-of-Earth_Part_1.pdf” https://wild.org/wp-content/uploads/2022/04/For-the-Conservation-of-Earth_Part_1.pdf).
Dr. Ian Player, founder of the World Wilderness Congress, established the Wilderness Leadership School in 1965, which since 1974 became the WILD Foundation. Together with his Zulu mentor, Magqubu Ntombela, he could be considered the Father of the conservation movement in Africa. “One of their most notable conservation efforts prior to forming the WILD Foundation was called ‘Operation Rhino’, the apartheid government’s attempt to save the white rhinoceros from extinction in the 1960s” (Wikipedia, WILD Foundation. Also IWLFs Newsletter, The Leaf: Wilderness Leadership School, pp. 1, 7).
Not only Ian Player was a great lover of the African wilderness and its conservation. Michael Sweatman and Vance G. Martin, who made part of the IWLF Board of Directors, were too. Ian Player and Mr. Vance Martin even went on a safari to Zululand and Botswana: “As a result of discussions held during the 4th WWC, a number of individuals expressed interest in understanding more fully the interface of wildlife and wild land management with indigenous and tribal cultures in Africa.
(…) Following the 4th WWC, several visits have been made to Botswana and the IWLF is now working with World Wildlife Fund (US) and others to provide a practical new approach to sustainable development, i.e., linking wildlife and wild lands conservation to economic incentives. Therefore, IWLF founder Dr. Ian Player and President Vance Martin spent two weeks in Botswana in March 1988” (see The Leaf, pp. 6-7, 9).
By the ’84s, Africa was also under the attention of the World Bank and the US Administration with environmental policies and procedures made to reform its economy. Third Livestock Development Projects in Botswana (financed by the World Bank in conjunction with the European Economic Council) and World Bank’s fourth report on development ‘Financing Adjustment with Growth in Sub-Saharan Africa, 1986-1990’ offers some examples in this direction.
Since then, the wind of change started to blow strongly in Africa and everywhere in the world. The clear sign will be the WCBs project of Michael Sweatman. Viewed as a long-term instrument, WCB will act as an intermediary between World Bank, private banks, and developing countries.
“The World Conservation Bank would be in the front row! It would represent a powerful environmental organization lobbying for funds that would be allocated on a basis consistent with and integrated with the sustainable development programmes in the third world. (…) Funding solutions would be inexorably tied in with the multilateral, the bilateral, and the private banks, too” (see Michael Sweatman, pp. 7-8, respectively 15-16. Also, see HYPERLINK „https://www.sourcewatch.org/index.php/Michael_Sweatman” https://www.sourcewatch.org/index.php/Michael_Sweatman).
‘Our Common Future’ Report (April 1987)
Following the Ottawa meeting, UNs published in the spring of 1987 the report ‘Our Common Future’ of the Brundtland Commission with a global agenda for change. In his Foreword, Gro Harlem Brundtland sustained that it will have a long-term agenda, with environmental strategies for achieving sustainable development by the year 2000 and beyond.
According to Mrs. Brundtland, reconstruction was the real driving force behind the establishment of our post-war international economic system. The environmental degradation caused by WWII, with the growing inequalities between developed nations and developing nations, was asking for a Braver New World.
Mission entrusted to the Brundtland Commission. That will come with an agenda, strategies, and recommendations intended to make our economy more sustainable. The ‘Mandate for Change’, adopted at the Inaugural Meeting in Geneva on 1-3 October 1984, shows this as much as the statements of Madame Brundtland:
“The downward spiral of poverty and environmental degradation is a waste of opportunities and of resources. In particular, it is a waste of human resources. These links between poverty, inequality, and environmental degradation formed a major theme in our analysis and recommendations. What is needed now is a new era of economic growth – growth that is forceful and at the same time socially and environmentally sustainable” (pp. 6-7. Also, see Annexe 1: The Commission and its Work, in the UN Report ‘Our Common Future’, pp. 239-243, at HYPERLINK „https://www.are.admin.ch/are/en/home/media/publications/sustainable-development/brundtland-report.html” https://www.are.admin.ch/are/en/home/media/publications/sustainable-development/brundtland-report.html).
To reach it, sustainable development must rest on an act of political will, and policies and institutions concerned with environmental issues must change according to the 30) and 32) recommendations of the report (Ibid., p. 15). In this regard, transnational corporations seem to have a key role to play, as well as the banks:
77) “A particular responsibility falls to the World Bank and the International Development Association as the main conduit for multilateral finance to developing countries. In the context of consistently increased financial flows, the World Bank can support environmentally sound projects and policies. In financing structural adjustment, the International Monetary Fund should support wider and longer-term development objectives than at present: growth, social goals, and environmental impacts”. 80) “Multinational companies can play an important role in sustainable development, especially as developing countries come to rely more on foreign equity capital” (Ibid., pp. 20-21).
This also turns out from a letter sent by Robert S. McNamara to Mr. Walter E. Hoadley, Executive Vice President of the Bank of America, on September 30, 1977, when he refers to a) the debt position of the developing countries; b) and possible co-financing arrangements between the World Bank and large commercial banks (see the letter at p. 16, on HYPERLINK „https://thedocs.worldbank.org/en/doc/984951388765701995-0560011977/original/WorldBankGroupArchivesFolder1771949.pdf?_gl=1*g8w7r6*_gcl_au*NTI4ODUzNjk1LjE3MTY1NTgwMDQ” https://thedocs.worldbank.org/en/doc/984951388765701995-0560011977/original/WorldBankGroupArchivesFolder1771949.pdf?_gl=1*g8w7r6*_gcl_au*NTI4ODUzNjk1LjE3MTY1NTgwMDQ).
The new banking and corporate policy, oriented more towards sustainable development and the environment, emerged against the backdrop of the ’60s debt crisis and has included development assistance programs, especially in Africa and Latin America:
78) “The present level of debt service of many countries, especially in Africa and Latin America, is not consistent with sustainable development”. 99) “Multilateral financial institutions have a crucial role to play. The World Bank is presently reorienting its programmes towards greater environmental concerns. This should be accompanied by a fundamental commitment to sustainable development by the Bank. It is also essential that the Regional Development Banks and the International Monetary Fund incorporate similar objectives in their policies and programmes. A new priority and focus is also needed in bilateral aid agencies” (Our Common Future Report, pp. 20, 23).
These specific measures would be taken to establish an international economic system geared toward sustainable growth and eliminating world poverty based on international cooperation between governments and public institutions. Otherwise said, “to build a future that is more prosperous, more just, and more secure” (Ibid., pp. 11, 21).
The Commission declared itself to be “an independent body, linked to but outside the control of governments and the UN system” (p. 12). Still, “all major international bodies and agencies should ensure that their programmes encourage and support sustainable development”; and “the United Nations Organization should provide a high-level centre of leadership for the UN system to assess, advise, assist, and report on progress made towards this goal” (p. 22). Thus, we cannot say that it was fully independent.
The 4th World Wilderness Congress (September 1987)
Sustainable development and environmental conservation were also discussion topics of the 4th World Wilderness Congress. But the elite did not meet in Denver only to discuss the Brundtland Report or repeat the Stockholm Conference. The true reason why the world of bankers reunited there alongside distinguished delegates was to debate the WCBs concept, as Michael Sweatman mentioned in his project:
“It is expected that the World Conservation Bank and its sister organization, the World Conservation Service, will be two of the major subjects on the agenda at the 4th World Wilderness Congress to be held at Denver, Colorado, in September 1987” (Michael Sweatman, p. 23).
The Congress took place on September 11-18 and gathered participants from all over the world, among which were Baron Rothschild, David Rockefeller, Michael Sweatman, U.S. Secretary of Treasury James Baker, William D. Ruckleshaus, Prime Minister of Norway Gro Harlem Brundtland, Maurice Strong, Ian Player, and many others.
As at the past reunions, this was supported through funds raised by the IWLF coming from the public-private sector and individual donations:
“The World Wilderness Congress (WWC) is a response to this need for new approaches to the conservation and development dilemma. A project of the International Wilderness Leadership Foundation (IWLF), the WWC is an ongoing, worldwide forum that involves all aspects of professional and public conservation efforts. It has met on four occasions: South Africa (1977), Australia (1980), Scotland (1983), and the United States (1987)” (see the Introduction by Vance G. Martin, in For the Conservation of Earth: Proceedings of the 4th World Wilderness Congress, pp. 1-2. Also, see HYPERLINK „https://wild.org/wild-congress-old/publications/” https://wild.org/wild-congress-old/publications/).
Vance G. Martin named it “a public forum, open to everyone” (Ibid.). But the fee was quite expensive, so not everyone could afford to participate in it. The public designation becomes then exclusively for the wealthy elite (see George W. Hunt, The New World Bank, Religion, and Rulers, at HYPERLINK „https://www.youtube.com/watch?v=dQ16zRLYEoA” https://www.youtube.com/watch?v=dQ16zRLYEoA).
George Hunt, a common man, who by the ways of the Lord happened to be invited as a host to the event, noticed many strange things since the first night, at the opening party. Starting with the name tags of all those high-level dignitaries invited to participate at an environmental congress expected to represent the interests of reindeer and the Arctic, and about which he had no idea they would be present: “Rothschild?!… I wonder if the Rothschild will be here?”
And then he checked the materials that were given to him, namely the registration packet, which contained booklets like this: Our Common Future.
After that, when he saw the world bankers at Congress and the U.N. Secretary-General and Undersecretary Generals, Secretary of the Treasury, Rothschilds, Rockefellers, and so on. He asked himself: Why are they suddenly interested in conservation? Does not conservation stand in opposition to growth and development? What was the real stake of the 4th World Wilderness Congress? (Ibid. 6:09-6:54, 8:20-9:12).
I am not so young and naïve to believe anymore that the elite gathered in Denver to save the world for the sake of humanity. The ruling elite reunited there for one purpose. Paraphrasing Hunt, to create a super, megabank, that would recover all the money that the World Bank had lost during the debt crisis: “They plan to create a super, super World Bank (WCB?), that is going to absorb all the debts that the World Bank has created” (Ibid. 12:06-12:18).
In a way, Michael Sweatman has told us the same thing:
“In the model shown in Appendix A, WCB is illustrated as a bank with paid-up capital amounting to one billion dollars. Geared up three or four times and we almost have a 5 billion-dollar bank! This could be viewed as very substantial (it would be one-twentieth of the combined size of the World Bank and the IDA). On the other hand, if the WCB is envisaged as a conduit for the swap of certain international debt obligations for ‘environmental obligations’ (which is suggested as one alternative, below), the size of WCB could be very much larger”. “The concept of a ‘super bank’ has been advocated as a means of drawing together into one forum the main components of the debt crisis – namely, the debtor nations, the creditor governments, the private banks, and the multilateral development banks. The super bank could well be the outcome of a new Bretton Woods Conference” (Michael Sweatman, pp. 5, 12).
Both the Ottawa mini-conference and the Denver Congress should come with a solution to the debt crisis like the Bretton Woods Conference. As Michael Sweatman called it, this practical solution was the World Conservation Bank. That had to absorb all the third-world debts caused by the massive loans granted by the World Bank (see Kenneth N. Gilpin, The New York Times).
Some of these grants were directed to the Tropical Forests in the frame of the UN anti-desertification programme, which called for no more than $8 billion when the crisis reached its peak in 1985 and the report was published:
“ ‘The Report on Tropical Forests: A Call for Action’ – a Report of an International Task Force convened by the World Resources Institute, the World Bank, and the United Nations Development Programme – calls for $8 billion U.S. over the next 5 years. The anti-desertification programme adopted by the UN in 1977 called for $4.5 billion U.S. per annum!” (Michael Sweatman, p. 6. To be seen also The Report on Tropical Forests: A Call for Action, at HYPERLINK „https://pdf.usaid.gov/pdf_docs/PNAAT972.pdf” https://pdf.usaid.gov/pdf_docs/PNAAT972.pdf).
Other money was spent on the Brazil highway, in the attempt to civilize the rainforests which ended in a fiasco just like in Fitzcarraldo (1982): “Without the permission of the American people, there was a token rubber stamp for these massive loans to go out of our world banking system into the hands of Brazil and Mexico, and the Latin America countries, and we don’t know really how those monies were spent.
One project that the monies were spent on in Brazil was a large highway connecting the inner parts of Brazil with the coast and that highway still does not function properly from what I understand, because it was designed poorly and it floods when the rains come and so it’s not” (George W. Hunt, The New World Bank, Religion, and Rulers, 7:16-8:12. Also see Wikipedia, BR-319 (Brazil highway), and the Reuters).
The question is why the World Bank continued to offer development grants under the conditions in which there were reports warning of the emergence of an imminent crisis? And why a few years later the WCBs project was presented as the ‘practical solution’ by which these debts could be erased? After all, a bank is not a philanthropic organization, nor a charitable institution. It’s a financial institution that should generate profit. So, where’s the gain in all of that?
Answer that we might find in George Hunt’s interesting statements: “World Conservation Bank established as a result of this congress that I went to, that will take out this debt and refinance it using the world’s wilderness lands as collateral. (…) Going well, the collateral in this bank is going to be 34 percent of the Earth’s surface” (George W. Hunt, 11:24-13:29).
And in those of Michael Sweatman: “The debtor nation in question would, in consideration for having been relieved of its debt obligation to the bank, undertake to ‘transfer’ to WCB natural resource assets of ‘equivalent value’. This could be by way of outright sale or, alternatively, on a long-lease basis” (Michael Sweatman, pp. 8-9).
I suppose this was the ‘lion’s share’ about which Mr. Sweatman was talking about.
Endnotes
The World Commission on Environment and Development was constituted after the General Assembly resolution 38/161, adopted at the 38th Session of the United Nations in the fall of 1983.
At the request of the UN Secretary-General, Javier Pérez de Cuéllar, Mrs. Gro Harlem Brundtland was appointed as Chairman of the Commission, and Dr. Mansour Khalid, the former Minister of Foreign Affairs from Sudan, as Vice-Chairman. Brundtland Commission ceased its activity in 1987 after ‘Our Common Future’ report was published and its mission completed. Since 1988, the Center for Our Common Future has replaced the commission. In ‘Our Common Future’ report, see Annexe 1: The Commission and its Work. Also Wikipedia, Brundtland Commission.
The word safari originally came from the arabesque ‘Safar’ and means to journey. Thus, to take a safari means to take “an overland journey to observe wild animals, especially in Southeast Africa”. Later, the term was related to hunting or the so-called ‘Big Five’ game animals of Africa. I have used it here in its positive meaning as a hiking safari. In this direction, see Wikipedia, Safari.
When he refers to the international debt problem, Michael Sweatman says that “given that the lion’s share of a significant portion of third world debt is held by private banks, they must be part and parcel of the solution”. Hence, the WCB super bank will be the instrument for and/or act as an intermediary between the World Bank and private banks sharing their gain. This gain would be a large part of the world’s wilderness lands, world heritage sites sold and/or leased as it results also from Appendix A: World Conservation Bank (Michael Sweatman, p. 12. Also see the Appendix A, WCB WOULD FINANCE INTER ALIA).
References
Council of Europe. Nature in Focus: European Conservation Year. Strasbourg, France: Published in English and French by the European Information Centre for Nature Conservation of the Council of Europe, summer 1970. Web, pdf.
Council of Europe. The management of the environment in tomorrow’s Europe [proceedings of the European Conservation Conference, Strasbourg, 9-12 February 1970. Strasbourg, France: Compiled by the European Information Centre for Nature Conservation of the Council of Europe, 1971. Web, pdf.
Gilpin, Kenneth N. The Maze of Latin America’s Debt. US: New York Times, section 3, page 4, March 13, 1983. Web.
Hunt, George W. The New World Bank, Religion, and Rulers, May 3, 2020. YouTube.
Martin, Vance (ed.). For the Conservation of Earth: Proceedings of the 4th World Wilderness Congress. US: Published by Fulcrum Publishing, Inc. Golden, in Denver, Colorado, September 1, 1988. Web, pdf.
Newsletter of the IWLF. The Leaf. USA: No. 1, Dec 1988. Web, pdf.
Piccioni, Luigi. Forty Years Later. The Reception of the Limits to Growth in Italy, 1971-1974. Published by the Donella Meadows Project, an Academy for Systems Change. Web.
Reuters. Brazil lawmakers pass bill to pave a highway through Amazon rainforest, December 20, 2023. Web.
Sweatman, I. Michael. The World Conservation Bank. A project of the International Wilderness Leadership Foundation. Revised on May 5, 1986 and published in Montreal, Quebec, Canada (VOL. 27 – DOC. 184). Web, pdf.
Toussaint, Eric. The World Bank saw the debt crisis looming. Liège, Belgique: Published online by CADTM, on Apr 24, 2024. Web.
UN Documents. The Report on Tropical Forests: A Call for Action – a Report of an International Task Force convened by the World Resources Institute, the World Bank, and the United Nations Development Programme. US: Published by the World Resources Institute, October 1985. Web, pdf.
UN Documents. Report of the World Commission on Environment and Development: Our Common Future (Brundtland Report). US: First published by the United Nations in April 1987 and transmitted to the General Assembly as an Annex to document A/42/427 – Development and International Cooperation: Environment. Web, pdf.
Wikipedia. BR-319 (Brazil highway). Web.
Wikipedia. Brundtland Commission. Web.
Wikipedia. WILD Foundation. Web.
World Bank Group Archives. Records of President Robert S. McNamara. US, Washington, D.C.: Published online on December 20, 2012. Web.
