Mănăstirea Râmeţ, o oază de spiritualitate românească

Unul dintre cele mai reprezentative aşezăminte monahale româneşti ortodoxe din Ardeal este Mănăstirea Râmeţ, din judeţul Alba. Şi dacă cel mai vechi locaş vieţuit de călugări din această parte a României este considerat cel de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, nici ea nu este departe din punct de vedere cronologic: după unele surse datează din secolul al XI-lea, iar altele afirmă că biserica veche a locaşului ar fi fost construită abia în secolul al XIV-lea.

Sediu episcopal

Aşezată pe Valea Stremţului, în vecinătatea Cheilor Râmeţului, într-un peisaj superb, mănăstirea a avut în decursul istoriei norocul să nu se găsească în calea invadatorilor. Ba mai mult, în secolul al XIV-lea a funcţionat şi ca sediu episcopal pentru românii ardeleni. Sf. Ierarh Ghelasie, cel canonizat de către Biserica Ortodoxă Română în anul 1992, despre care se ştiu foarte puţine informaţii, apare pictat în anul 1377, în calitate de episcop, într-o inscripţie de pe peretele mănăstirii. Om cu vocaţie monahală genuină şi păstor în vremuri care nu erau favorabile Ortodoxiei, se pare că a reuşit să adune în jurul său şi călugări care au dat o importanţă aparte mănăstirii.

Legenda spune că acest sfînt al românilor a murit călare pe asin în timp ce cobora înspre mănăstire, iar animalul l-a dus singur la destinaţie şi copita lui, care ar fi rămas impregnată într-o piatră, se păstrează şi astăzi în muzeul sfîntului locaş. De asemenea, legenda vorbeşte despre un alt fapt mirculos petrecut atunci: clopotele celor şapte biserici de pe vale ar fi început să bată singure, anunţînd moartea ierarhului.

Generalul austriac Adolf von Bukow

În istoria Ortodoxiei transilvănene, un episod aparte îl reprezintă campania din anul 1762 a generalului austriac Adolf Nikolaus von Bukow, care cu un an înainte fusese numit de Curtea de la Viena comandant militar şi guvernator al Transilvaniei (funcţie în care a şi murit, trei ani mai tîrziu).

La ordinul împărătesei Maria Tereza, el a descins în Transilvania, unde a distrus peste 200 de mănăstiri ortodoxe, pe care Viena le considera o puternică piedică în calea impunerii Unirii cu Roma (Uniaţia, o strategie a Bisericii Romano-Catolice prin care a încercat atragerea creştinilor de alte confesiuni la o formă de catolicism).

Unele surse afirmă că atunci şi Râmeţiul ar fi fost distrus şi reconstruit cîţiva ani mai tîrziu, iar altele că, dimpotrivă, aceasta a fost singura mănăstire ce a scăpat de la a fi distrusă ori forţată să devină greco-catolică. Legendele din partea locului spun că Dumnezeu ar fi ascuns-o într-un nor de ceaţă şi ofiţerii nu au zărit-o, ori că pur şi simplu tunurile au refuzat să ia foc, în ciuda eforturilor generalului şi ale soldaţilor de a o face una cu pămîntul.

Şcoală

Aidoma multor altor lăcaşuri mănăstireşti, mănăstirea de la Râmeţ a avut pe lîngă ea şi o şcoală. Într-o societate în care beneficiile alfabetizării nu pătrunseră atît de mult în firea societăţii este de presupus că unii călugări, care ştiau să scrie şi să citească, s-au ocupat şi cu educarea copiilor localnicilor. În timp, în secolul al XVIII-lea această practică a căpătat o formă instituţionalizată şi oamenii locului au construit atunci o clădire specială a şcolii, care se păstrează şi astăzi. Ce-i drept, nu mai are aceleaşi rosturi sociale, între timp devenind sediul muzeului mănăstirii. Unul în care, pe lîngă piesele de patrimoniu ale fostei şcoli se păstrează şi carte veche – exemplare rare din lucrări precum Cazania lui Varlaam, Psaltiri, Biblii, Liturghiere şi altele -, precum şi obiecte de cult din vremurile de altă dată. Ca atare, acest loc atrage şi acum istorici şi cercetători respectabili pentru a se docuimenta.

Schimbările de statut

Gîndită iniţial ca mănăstire, ea a trecut în decursul vremurilor prin mai multe schimbări de statut. Astfel, în anul 1826 a devenit biserică de mir, găzduind activităţile parohiei din micuţul sat de munte care s-a clădit în împrejurimile ei. Acest lucru nu i-a scăzut importanţa. Ulterior, în 1932 a redevenit locaș monahal, fiind desfiinţată de către comunişti în anul 1960. Nefericitul decret cu numărul 410 din 1959, al cărui scop a fost de scoaterea călugărilor din mănăstiri, le-a obligat pe măicuţele care trăiau atunci aici să se refugieze în lume. Dar s-au întors la scurtă vreme şi au înfiinţat aici un atelier de croitorie, spre a se putea reuni în rugăciune. Au reuşit astfel să înşele multă vreme vigilenţa autorităţilor.

Abia în anul 1982, la presiunile episcopului de atunci al Alba-Iuliei, Emilian Bîrdaş, lăcaşul a redevenit mănăstire. Şi tot lui i se datorează lucrările de subzidire la biserica veche din zid, pe care a ridicat-o cu cîţiva metri, întrucît în altar se făcuse vădit de ceva vreme un izvor de apă.

Cel care a păstorit în acea perioadă complicată mănăstirea şi a avut rezultate extraordinare a fost părintele arhimandrit Dometie Manolache (1924-1975). Viaţa sa pilduitoare, rămasă model pentru oamenii locului, a făcut ca în anul 2024 să fie trecut în rîndul sfinţilor de către Biserica Ortodoxă Română.

După 1989

Întrucît în timp în acest lăcaş s-au adunat destul de multe maici şi iar faima i-a crescut, în anul 1982 s-a decis de asemenea construirea unei noi mănăstiri, cu hramurile „Adormirea Maicii Domnului” şi „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”. Noul locaș a fost finalizat şi sfinţit un deceniu mai tîrziu, la 30 iunie 1992. Ulterior, s-au construit noi corpuri de chilii, un atelier de croitorie, un arhondaric menit să ofere adăpost pelerinilor şi multe altele.

Mănăstirea Râmeţ este astăzi cel mai mare aşezămînt transilvan de maici: aproape 100 de măicuţe locuiesc, ocupîndu-se atît cu rugăciunea cît şi cu activităţi precum agricultura, creşterea animalelor, croitoria ori pictura de icoane.

Un pelerinaj la Mănăstirea Râmeţ reprezintă pentru oricine deopotrivă un prilej de încărcare a bateriilor sufletelor, cît şi o invitaţie la cunoaşterea şi aprofundarea spiritualităţii româneşti ortodoxe de pe meleagurile ardelene.

Pr. dr. Maxim (Iuliu-Marius) Morariu