Familie, istorie și spiritualitate

Interviu cu domnul academician Ioan Aurel Pop, realizat de către pr. Maxim (Iuliu-Marius) Morariu

Preambul : Întrucât acest an a fost dedicate de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române familiei și importanței ei, am socotit potrivit un dialog dedicat subiectului cu domnul academician Ioan Aurel Pop. Ca intelectual și istoric, dânsul poate oferi o perspectivă complexă și de actualitate asupra subiectului. De asemenea, vine cu o abordare interdisciplinară și face apel la istoria, atât de necesară de fiecare dată. Vă invit așadar la o altfel de călătorie prin istoria noastră românească și la o întâlnire cu chipuri de lumină precum cel al familiei Asăneștilor. Îi mulțumesc că a răspuns prompt și cu multă căldură invitației, în ciuda programului încărcat. Vă doresc tuturor lectură plăcută!

Maxim (Iuliu-Marius) Morariu: Stimate domnule profesor, vă mulțumesc că ați acceptat să dialogăm din nou pe o temă de actualitate. Socotesc că e un lucru frumos să vedem și perspectiva unor oameni de cultură îmbisericiți și să ne bucurăm și de expertiza unor specialiști, care pot oferi și o retrospectivă istorică. Întru început, aș dori să vă întreb ce înseamnă familia pentru un istoric și pentru istorie în general.

Acad. Ioan Aurel Pop: Familia mică sau mare înseamnă nucleul în care se desfășoară viața oamenilor, în acord cu firea și cu credința noastră. Acest nucleu – de când există izvoare pe care noi, istoricii, le putem descifra, cunoaște și înțelege – este format din femeie și bărbat sau soție și soț, din copiii lor și, adesea din părinți, bunici și chiar străbunici. Familia este temeiul vieții noastre omenești, temeiul prin care lumea merge mai departe, așa cum ne spun „scripturile”, adică scrierile vechi, deopotrivă laice și sfinte. 

M. M.: Sunteți specialist în istoria noastră medievală, dar cunoașteți și ați acoperit aproape toate perioadele istorice. Pot să  vă rog să evocați câteva familii importante din istoria României și să evidențiați în mare rolul lor?

Acad. I. A. P.: Nu este tocmai ușor de făcut acest lucru, fiindcă au fost multe asemenea familii. Eu mă gândesc numai la perioada de când există românii constituiți deplin ca popor, adică de prin secolele al VIII-lea – al IX-lea încoace. Înainte de asta, nu vorbim de români ci de strămoșii românilor sau, la rigoare, după producerea sintezei daco-romane, de stră-români ori proto-români. De aceea, mirarea că lipsesc izvoarele despre români în secolele al IV-lea – al IX-lea este lipsită de sens: nu puteau să existe izvoare despre ceva ce nu exista. Dar există destule surse de atunci despre înaintașii românilor de la Carpați, de la Dunăre, de la Nistru ori din Balcani.

Din păcate, nu știm nimic despre familia lui „Gelou, un anumit român”, trăitor pe la anii 900, care „avea domnia” (dominium habebat) în Transilvania, prin regiunea Clujului și Sălajului. Avem însă o familie mare, la care ne gândim rar, anume Asăneștii, cei care după răscoala românilor și bulgarilor contra împărăției de la Constantinopol, din 1185-1186, au pus mâna pe putere, au fondat Imperiul Româno-Bulgar și au uimit lume. Este vorba de trei frați, anume Petru, Asan și Ioniță cel Frumos. Ultimul, pe la anii 1200 era în legătură cu Roma și-i scria papei despre importanța poporului lui care se trăgea din romani. E important că, în jurul anilor 1200, unii români se mândreau cu faptul că ei și neamul lor descindeau din glorioșii romani. Detalii despre viața lor de familie nu avem. Odată cu începutul domniilor noastre de la sud și răsărit de Carpați, se înmulțesc și datele despre familiile domnitoare. De exemplu, conform izvoarelor din anii 1247-1285, în Țara Severinului (Oltenia și Țara Hațegului) avem o dinastie formată din voievozii Litovoi I, Litovoi al II-lea (probabil fiul) și Bărbat (alt fiu). În istoria Țării Românești și Moldovei, avem apoi exemple de femei cu rol mare, cum au fost doamna Clara (mama vitregă a lui Vladislav-Vlaicu) și, respectiv, Margareta Mușata. Se cunosc apoi bine familia lui Iancu de Hunedoara, familiile marilor domni Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și multe altele. Am pomenit familia lui Iancu fiindcă acum se știe bine originea sa din Țara Românească, unde avea moșia Corbii de Piatră, întinsă în județele Argeș, Vâlcea și Olt, precum și înrudirile sale cu familiile lui Vlad al III-lea Țepeș (care a avut, se crede, trei soții, toate din neamul regelui Matia Corvin, fiul lui Iancu) și Nicolaus Olahus. Iancu și ai săi au trăit într-o perioadă care se hrănea cu speranța hotărârilor luate în 1439 la Florența, unde se semnase (re)unirea bisericească. Pentru un timp scurt, această unire a funcționat, încât Apusul și Răsăritul au mers împreună pentru apărarea civilizației europene, care se confunda atunci perfect cu Creștinătatea. În Epoca Modernă și în cea Contemporană, cea mai importantă familie – cu excepția celei regale – a fost familia Brătienilor, cei cu moșie la Florica, în Argeș. Ei au dat timp de o sută de ani (de la 1848 până la pe 1948, după care i-au ucis comuniștii) o seamă de șefi de partide, miniștri și prim-miniștri, precum și un mare istoric, pe Gh. I. Brătianu. Aș mai putea enumera multe …       

M. M. : Aș vrea să vă rog acum să vorbim despre relația dintre familie și Biserică. Ca istoric, cum vedeți această relație? Cum s-a dezvoltat în decursul timpului?

Acad. I. A. P.: Relația aceasta este unică, deoarece familia este pecetluită la noi de Biserică. Firește, au existat de-a lungul timpului și relații extraconjugale la români, ca peste tot în lume, așa cum au existat și copii născuți în afara familiei. Dar Biserica a vegheat mereu ca relațiile acestea să fie oblăduite de ea, pentru a asigura sănătatea morală a corpului nostru social. Din fericire, la români, taina căsătoriei a fost respectată chiar și în timpuri de restriște, sub comunism. Nu aș zice că relația „s-a dezvoltat”, fiindcă ea nu a pornit de la simplu ca să ajungă spre complex. Căsătoria a existat și există, fiind mereu fortificată de Biserică.

M. M.: Ați putea să evocați câteva familii domnitoare care au pus în valoare Biserica?

Acad. I. A. P: Încep cu un domn care nu a înțeles că șeful statului era, la români, în Evul Mediu și șeful Bisericii. Este vorba de Iacob Heraclide, poreclit Despotul (1561-1563), care a atentat la averea și la statutul Bisericii Moldovei și a fost ucis pentru aceasta de către boierii Gănești și Arburești, ceea ce la noi nu era „consult” (adică nu se făcea). Domnii îndepărtați și uciși puteau păți asta doar de la rudele lor, care erau „os domnesc”, nu de la „oarecine”. Despot a fost, însă, o excepție, căci el nu a înțeles că domnul este protectorul suprem al Bisericii, nu blasfemiatorul  ei. Domnii noștri au fost „pravoslavnici”, cu frică de Dumnezeu și mari ctitori. Dreptul de ctitorire îl aveau, în Țările Române, numai principii. Bisericile boierești sunt făcute doar prin delegarea, în cazuri precise, a acestui drept princiar către marii boieri. Mari ctitori au fost Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Vasile Lupu („cel cu fire împărătească”), Constantin Brâncoveanu.  

M. M.: Ca ardelean, cunoașteți bine istoria acestor meleaguri. De curând a fost canonizată Anastasia Șaguna, o personalitate evocată, între alții de un alt mare istoric ardelean, părintele Ioan Lupaș. V-aș ruga să ne vorbiți puțin despre dânsa și moștenirea pe care o lasă Ardealului.

Acad. I. A. P.: Anastasia Șaguna a știut să vegheze la păstrarea credinței fiului ei și a multor români și aromâni din prejma ei. Ea și-a vegheat cu strășnicie mai ales fiul, mic și neajutorat, supus influențelor și periclitat în tăria credinței lui strămoșești. Nu e vorba numai de catolicism, deși soțul Anastasiei, Naum, a trecut (presat de mari nevoi materiale și în urma unor deșarte promisiuni) la catolicism. Mama lui Andrei a stat pavăză dreaptă pentru ca familia ei, copiii ei să rămână în credința neamului. Pericolul a venit și dinspre calvinism, pentru că Andrei (Anastasiu) a studiat la „școli reformate”, în Miskolc (azi Ungaria, pe atunci în Imperiul Habsburgic). De aceea, Andrei Șaguna a scris la maturitate: „Mamei mele îi datorez dragostea de Dumnezeu și de credința ortodoxă, drumul vieții mele și duhul de jertfă care m-a călăuzit în toată lucrarea mea”. Femeia aceasta – azi sfântă în calendar – a lăsat Transilvaniei și României ființa luminoasă a fiului ei, dar și un exemplu de sacrificiu personal pentru credință.  

M. M.:     Cum credeți că influențează canonizarea Anastasiei Șaguna, ori cea a doamnei și a fiicei lui Constantin Brâncoveanu discursul despre familie astăzi?

Acad. I. A. P.: E bine și frumos să ne gândim cât mai des la aceste femei sfinte și, prin ele, la mamele și bunicile noastre, la cele de la care avem „limba maternă”. Pentru unii români – înstrăinați și depărtați de solul părintesc – limba română este patria, cum ziceau frumos cândva mai mulți oameni mari, între care și poetul Nichita Stănescu. Dar, la cei mai mulți români, nu doar limba, ci și credința vine de la femeile familiei, de la bunici și mame. Ele sădesc primul vlăstar de rugăciune în mintea și inima copiilor. Ce să dorim mai mult? Spre deosebire de ceea ce „predică” unii, în cărțile sfinte nu este deloc dispreț pentru femeie, dimpotrivă, este doar bunătate și iubire. Doar că sarcinile bărbatului și ale femeii sunt prezentate ca deosebite, cum și sunt ele în realitate. Familia de azi se ține prin femei. Ele asigură liantul sau coeziunea.

M. M. :     Ce credeți că ar putea face istoricii spre a contribui la creșterea impactului și a valorii familiei în societatea contemporană?

Acad. I. A. P.: Demult, în timpuri uitate, un autor de mare sensibilitate, Constantin Gane, a scris o carte memorabilă, intitulată „Trecute vieți de doamne și domnițe”. Este acolo toată istoria noastră concentrată, fiindcă pentru mine sunt „doamne” toate femeile, iar „domnițe” sunt toate fetele și fetițele de pe lumea asta. Istoricii nu pot face ceea ce nu au făcut oamenii în general. Ei nu sunt Mafalde, să le știe pe toate, dar au concentrată în mințile lor (nu în memoria computerelor) experiența de viață a omenirii, pe regiuni și pe epoci. Ei nu știu totul, dar știu câte ceva, mai mult decât oamenii de rând, care nu au învățat metodologia descifrării vieții trecute. De aceea, istoricii pot da exemple de femei vrednice din trecut, femei care au schimbat în bine lumea. Oamenii au nevoie mereu de modele, pe care, dacă nu le găsesc în jurul lor, le pot găsi în trecut. Asta fiindcă trecutul este viață și el trebuie prezentat ca viață și nu ca moarte. Trecutul nu este niciodată mort, ci numai adormit. Istoricii pot trezi acest trecut și personajele lui pot deveni personalități existente aievea. 

M. M.: Cum vedeți familia în viitor?

Acad. I. A. P.: Familia este esența structurării comunităților umane și, prin urmare, ea va fi și în viitor. Se vede acum o perioadă de marasm, în care unii ascultă voci străine de spiritul uman sănătos, dar acestea vor trece. Au mai fost perioade de declin al familiei, dar ele nu au putut persista mult. Viața pe pământ continuă de atâta timp, deoarece familiile au procreat. Ca să avem viitor ca societate umană, trebuie să avem familie.

M. M.: În ce măsură Academia, al cărei președinte ați fost (sau, dacă preferați, agora culturală) și Biserica s-ar putea reuni în proiecte comune dedicate acestui subiect?

Acad. I. A. P.: Academia și Biserica au fost mereu mână în mână sau aproape mereu. Când nu s-a întâmplat așa, le-a mers său amândurora. În cadrul Academiei, s-au aflat mereu ierarhi (prelați), canonici, preoți și teologi-savanți, care au demonstrat o erudiție deosebită și care au adus contribuții mari la dezvoltarea unor domenii ale cunoașterii. Îl dau exemplu pe Melchisedec Ștefănescu (1823 – 1892), care a fost episcop de Huși, Ismail și Roman, membru titular (din 1870) al Academiei Române, cu o contribuție prețioasă în special în literatura religioasă și teologică, dar și în istorie. Un altul, eminent, a fost Timotei Cipariu (1805 – 1887), erudit român transilvănean, cleric greco-catolic (canonic și prepozit capitular), revoluționar pașoptist, politician în Transilvania, membru fondator al Academiei Române, primul vicepreședinte, apoi președintele Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, lingvist, istoric, teolog, pedagog și orientalist, „părintele filologiei române”, poliglot (cunoștea circa 15 limbi). Bisericile noastre de rit bizantin (ortodoxă și greco-catolică) au înnobilat Academia Română încă de la crearea sa în 1866 (acum 160 de ani). Azi Academia merge înainte pe drumul său, în ciuda piedicilor și asperităților. Legătura cu Biserica o face mai puternică. Academia furnizează Bisericii Ortodoxe Române expertiza sa în diferite întreprinderi științifice ale clerului, iar Biserica vine cu aleasă hrană spirituală, acolo unde evenimente trebuie astfel înnobilate. În proiectele comune de până acum, Biserica și Academia au sărbătorit împreună (de exemplu, Ziua de 24 ianuarie, Ziua Culturii Naționale, Ziua Limbii Române), au comemorat, au organizat sesiuni științifice, au cinstit memoria donatorilor Academiei la Cimitirul Bellu, au pregătit volume de lucrări științifice și teologice. Academia s-a creat pentru întărirea identității românești și continuă să fortifice această identitate, formată, alături origine, limbă, cultură, obiceiuri etc., și din credință. 

Într-un fel, Biserica și Academia trebuie să meargă pas la pas și umăr la umăr, fiindcă poporul român le percepe împreună. În sondajele de opinie, nu partidele politice, nici guvernul, nici parlamentele, nici președinția, nici ONG-urile etc. nu sunt plasate de români pe primele locuri ale încrederii lor, ci Biserica, Armata și Academia. Unii „băgători de seamă” de pe margine critică această opțiune a românilor, dar o fac fiindcă nu înțeleg nimic din sufletul românesc, cum nu înțeleg nici sacrificiul Anei a lui Manole și nici nunta prohodită din „Miorița” („Căci la nunta mea a căzut o stea”) și nici pe „băietul” care cutreiera păduri și se culca ades lângă izvor. Toate acestea vin dintr-un trecut mirific, care a fost viață și continuă să fie viață prin noi, cei de-acum, meniți să ducem ștafeta spre viitor. 

M. M. Vă mulțumesc!    

Pr. dr. Maxim (Iuliu-Marius) Morariu