joi, martie 28, 2024
spot_imgspot_imgspot_imgspot_img
AcasăArticoleCulturalCum o fi în prag de 90 de ani ?

Cum o fi în prag de 90 de ani ?

Cum o fi în prag de 90 de ani ?

Carmen Ileana Ionescu

Nu mare și nici mică nu este o comunitate de aproape 50 de mii de suflete care s-au dezrădăcinat de tărâmul natal pentru a construi o nouă viață pe alte plaiuri, cum ar fi comunitatea noastră, aici la Montréal.

Ce fel de oameni suntem noi? Vă spun eu, dacă nu știți! De toate felurile. Și buni și răi, ar zice unii ! Eu însă nu i-am cunoscut pe cei răi, deci aș îndrăzi să spun că suntem cu toții buni !

Și cam ce facem noi pe aici în afară de a munci și a ne gospodări? Păi, unii pictează, alții scriu, alții construiesc, alții filmează sau sunt fotografi de profesie și tot așa.

Am să încep cu scrisul, căci pictura și mai ales construcțiile, filmatul și fotografia (că tot am pomenit de ele…) nu sunt deloc domeniul meu.

Am avut norocul, ca aici să cunosc mulți oameni care scriu. Oameni din cei mai diverși, din toate categoriile sociale, de toate vârstele. Și drept să vă spun, nu am crezut că putem fi atâția!

Nici unul dintre scriitorii cunoscuți de aici nu este mai prejos decât un altul, căci fiecare, evident, are stilul său.

Vă voi vobi în alte articole despre mulți dintre ei, dar acum vreau să vă fac cunoscut un om care are cu adevărat ceva de spus, căci viața l-a pus la încercare poate mai mult decât pe alții. Nu voi scrie despre el pentru că-mi este prieten, și nici pentru că datorită lui am avut șanse pe care altfel nu le-aș fi avut, lucru care e nemaipomenit, ca să fim sinceri ! Ci pentru că anul acesta vom sărbători alături de dânsul cei 90 de ani de viață pe care-i va împlini în luna decembrie și îi vom omagia munca de douăzeci de ani la cârma revistei Candela de Montréal. Deci domnul cu pricina nu este altul decât domnul Victor Roșca.

Cine nu a auzit de revista Candela de Montréal ? Ei bine, această revistă (care nu are nimic de a face cu religia, dar în ale cărei pagini găsim mereu cel puțin un articol din acest domeniu) adună în paginile sale scriitori ca Daniela Gîfu, Miruna Tarcău, Livia Nemțeanu, Vladimir Paskievici, Daniela Voiculescu, Corina Luca, Milena Munteanu, George Filip, Elena Buică, Eva Halus, D. H. Silvian, Lilian Ciurevici, Cătălina Stroe, Alex Cetățeanu, Leonard Voicu, Lia Ruse, Ion Anton Datcu, Silvia Ionescu, Ortansa Tudor, subsemnata și încă mulți alții. Și pe toți ne-a strâns sub acoperișul Candelei de Montréal, domnul Roșca.

Vom sărbători cei 20 de ani de existență ai revistei Candela în luna noiembrie la Casa Românească din Montréal, eveniment despre care vă voi vorbi la timpul potrivit.

O viață de om, o viață de revistă pentru care nu a precupețit nici un efort pentru a o face să iasă de sub tipar și a ne-o aduce în casa fiecăruia dintre noi!

Dar domnul Roșca nu este doar redactorul șef al revistei. El este un memorialist care a scris două volume despre ororile comunismului și care acum lucrează la un al treilea volum dedicat migrației neamului nostru pe aceste meleaguri.

Nu am să spun prea multe despre cele două volume scrise de dânsul, ci mi-aș permite să vă rog să-mi dați voie să încep cu o amintire de acum doi ani. O amintire care l-a avut ca protagonist. Și pentru aceasta, vă voi lăsa să citiți impresiile ce mi-au fost lăsate de către o expoziție de fotografie a Corinei Ilea.

Textul următor datează de acum doi ani și a fost publicat atât în ziarul Candela, cât și în Monitorul de Făgăraș.

Expoziție cu „Dosarele Securității” la Conseil des Arts de Montréal, autoare Corina Ilea

20 Octombrie 2014. Primesc un e-mail. Începea așa: „Stimată prietenă (ca să nu uiți)…”

Îmi scria domnul Victor Roșca. Stimată prietenă… Ce compliment minunat venit de la un om stimabil, educat și cu frică de Dumnezeu.

Mă invita la un vernisaj de fotografie al artistei Corina Ilea, despre care, sincer, nu auzisem niciodată. Un vernisaj intitulat Top Secret – The Good, The Bad and the Traced la Conseil des Arts de  Montreal (Consiliul Artelor din Montreal (http://www.artsmontreal.org). Sună ca un nume de film cu cowboys în timpul căruia te aștepți la o acțiune cu împușcături, cu cai alergați pe stepele pline de praf, cu fete voluptoase dansând pe muzică de can-can. Dar nu a fost deloc așa.

Vernisajul a avut loc miercuri, 22 octombrie 2014, la Maison du Conseil des Arts du Montréal, fosta Bibliotecă Centrală a orașului. O clădire ridicată între anii 1914 – 1917 de către arhitectul Eugène Payette, pe strada Sherbrooke Est, în fața Parcului Lafontaine.

Intri în holul clădirii și nu poate să nu te uimească frumusețea vitraliilor care formează tavanul și care lasă lumina zilei să se strecoare prin sticla colorată, iar mai jos nu ai de citit altceva, decât nume precum Platon, Cicero, Homer. Semn că acolo se formează cultură, artă.

Corina Ilea. Absolventă a unui doctorat în 2012 la Universitatea Concordia din Montréal, ne aducea astăzi un omagiu durerii. Al durerii dar și al renașterii.

Greu de înțeles ceea ce aveam să vedem, dacă nu știi povestea celui căruia îi era dedicată expoziția, adică domnului Victor Roșca.

Dar cine este Victor Roșca? L-am cunoscut întâmplător, cu câțiva ani în urmă, la o seară dedicată literaturii. Și iacă, peste timp, i-am devenit prietenă.

Un om ca toți oamenii. Cu nevastă și două fete frumoase, cu nepoți.

Un om care a cunoscut și binele, dar mai ales teroarea. Și asta nu e ușor lucru. E tragic. E drama unei vieți. Se vede ceva pe fața lui când îl vezi? Nu, nici prin gând nu ți-ar trece că omul pe care îl ai în față și care zâmbește mereu, a cunoscut umilința, frigul, foamea, a îndurat bătaia și nedreptatea, dorul. Nici urmă de ură sau resentimente față de cele trăite. Ce ascunde în adâncul sufletului? Numai el știe.

28 iunie 1948. Nu știu dacă afară era soare sau dacă era o zi înnourată, dar cu certitudine, a fost o zi care a decis viitorul multor vieți. Vieți tinere.

Zi de bacalaureat la Liceul Radu Negru din Făgăraș. Emoții. Dar iată că pe o stradă a orașului Făgăraș se deschide ușa camerei unde doi elevi își repetau materiile înainte de examen și pe neașteptate, Victor Roșca este chemat afară și din acel moment e declara inamic al poporului și este ridicat de către Siguranță. Pe el, elev eminent al școlii, unul dintre cei mai buni la matematică, el, care a reușit două clase într-un singur an școlar ! Iar de aici începe calvarul.

Mintea tânără nu acceptă supunerea și nedreptatea. Așa și eroul nostru. Astfel încât devine, înainte de-a fi ridicat de Siguranță, șeful unui grup de elevi de la Liceul Radu Negru, grup anticomunist care lupta împotriva noii ideologii ce urma să sleiască țara pentru următoarele decenii.

Este încarcerat la Siguranța din Făgăraș, la închisorile din Brașov, Jilava și apoi la Târgșor unde urmează să petreacă ani buni ai tinereții sale.

S-au gândit oare acei tineri la umilința la care urmau să fie supuși, sau doar la durerea fizică, foametea, frigul, căldura, dorul pentru cei de acasă? Tratați în modul cel mai bestial posibil, reduși la stadiul deanimal, unii dintre ei își găsesc sfârșitul în acele temnițe ale groazei.

Victor Roșca este închis din 1948 până în 1951 la Târgșor. Este eliberat cu domiciliu obligatoriu în Râușor, satul său natal, ca apoi, după doi ani de suferință în urma unui accident ce trebuia să-i ia viața,  între 1959 și 1963, să fie trimis la muncă silnică în Balta Brăilei. Tinerețe închisă în spatele gratiilor, distrusă, doar pentru că un regim totalitar urmărea distrugerea elitei românești. Scopul detenției la Târgșor era, nu altul, decât acela de a corecta comportamentul acestor tineri care luptau pentru o cauză dreaptă.

Am citit cărțile scrise de acest OM. Ambele pline de multă durere, pe care noi, cei care nu am trăit acele evenimente nu o putem înțelege, dar pe care, pe de altă parte, o minte sănătoasă nu o acceptă, născând revolta evidentă.

Referindu-se la cartea sa Experimentul Târgșor, Victor Roșca spunea :

„Am scris această carte ca pe un omagiu adus generației de adolescenți, elevi de liceu, care au avut curajul să se opună dictaturii comuniste și să refuze colaborarea cu diavolul, atunci când cea mai mare parte a populației se supunea cuminte, cedând în fața forței brutale. Am surprins aici aventurile lor carcerale, în momente de viață și de moarte. (…) Fără să simțiți, sunteți purtați prin multiple hăuri ale urii umane, unde riscul de a vă cutremura este real”.

Acestea sunt spusele autorului la lansarea celei de-a doua cărți (prima fiind Moara lui Kalusek), lansare ce a avut loc la Bucureșt, apoi la sediul Fundației Negru Vodă din Făgăraș, într-o sfântă zi de celebrare a Sfinților Petru și Pavel (nu întâmplător aleasă această zi, dacă ne gândim că cei doi apostoli au sfârșit ca doi martiri pe vremea împăratului Nero).

Experimentul Târgșor este o „carte hibrid, care se adresează nu numai specialiștilor, ci tuturor. (…) Este ca acel sirop de pătlagină pe care-l luăm când tușim, este dulce, dar și tratează. Și această carte are darul să vindece”, spunea Costin Budeanca, prezentatorul cărții din partea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. Și așa și este. Merită citită, măcar din curiozitate, dacă nu din interes față de atrocitățile comise de un regim inuman, brutal, totalitarist.

Dar cum să vindece definitiv, când, la ani depărtare de aceste evenimente odioase, guvernul unei țări ieșite, zice-se, din teroarea vremurilor, nu face nimic pentru martirii săi? Oamenii care au luptat în acea perioadă, puțini la număr astăzi, au încercat să ridice un monument în cinstea luptei lor, dar cei de la puterea Făgărașului nu au găsit de cuviință importanța, de altfel cuvenită, unei astfel de acțiuni. Trist. Căci ei se vor stinge, unul după altul, iar în urma lor nu va mai rămâne nimic drept mărturie a luptei și credinței lor în libertatea omului. Rămân doar memoriile scrise de către unii sau alții, cum ar fi cele scrise de Victor Roșca. Dar, câți dintre noi le vor citi, câți vor afla adevărul ?

Comunismul a fost eradicat, dar nu a existat nici un proces, precum cel de la Nurenberg, care să-i judece pe vinovați. De ce oare? Păi, pentru că unii mai sunt în viață, poate chiar în funcții de putere, deci cum ar putea permite ei o așa grozăvie ? Puterea e mai presus decât morala. Mușcă din tot ce îi stă în cale, fără rușine, fără resentimente.

Bine a spus Octav Bjoza, președintele AFDPR, referindu-se la situația jalnică în care a ajuns țara :

„Acum spălăm vasele italienilor, tăiem lemnul pentru turci și alte nații. De 20 de ani exportăm tinerețea și inteligența românească, așa conducători avem. Nu suntem în stare să ne cinstim eroii”.

Cu odioasele fapte comise în acele vremuri, comunismul a distrus noțiunile de familie, de credință, adevărul.

Una din regulile unui articol, este acela de a nu-i permite autorului său să aibă o opinie personală, ci doar să fie obiectiv. Dar eu nu sunt un ziarist, așa că dumneavoastră, cititorilor, îmi veți ierta îndrăzneala de a vă spune că, în afara detaliilor despre dramele trăite de fiecare elev al penitenciarului de la Târgșor,  au fost două lucruri care m-au impresionat la acest al doilea volum al domnului Roșca – faptul că el ne-a lăsat pe hârtie o mulțime de nume ale celor încarcerați (ce memorie!), dar mai ales descrierea  felului în care acești tineri se adunau în grupuri pentru a-și împărtăși cunoștințele acumulate la școală.

Începând cu anul 2000, statul român a dat dreptul ca fiecare persoană fizică a țării să aibă acces la dosarele pe care le aveau la Securitate. Astfel încât, domnul Roșca a beneficiat de ocazia legală pentru a descoperi cu uimire că are un dosar de peste 700 de pagini, conținând 350 de note informative și rapoarte de urmărire ale Securității, din rândurile cărora a aflat, printre altele, că deși, în 10 anii, a schimbat 12 localități i se făcea un dosar în fiecare oraș unde a lucrat și locuit. Ba mai mult, că pe urmele lui au fost nu mai puțin de 42 de informatori, iar că aceiași Securitate a transformat pe mai toți apropiații săi, în turnători.

Dar să revenim la vernisajul de la care am pornit.

Inițial,  era vorba despre o lucrare „work-in progress”, discutată in vederea  unui documentar, apoi, a unei expozitii cu fotografii din dubla sa biografie, una trăită de el cu familia sa și alta, paralelă, țesută de Securitate, din 1951, după eliberarea din prima detenție până în anul 1988 la plecare în vizită la fiica sa, din Canada (pentru care, Corina Ilea a înregistrat un interviu și  a primit acces la dosarul său de la Securitate și la fotografiile de familie dinainte și de după perioada celei de a doua detenției). Zis și făcut.

Nu știu când a luat naștere decizia finală a artistei de a da viață viitorului proiect. Înainte, sau după accesul la aceste informații? Dar nici nu este prea important de știut acest amănunt. Important este rezultatul.

Iar rezultatul, fără a cunoaște măcar puțin din viața personajului principal, nu spune prea multe, așa cum deja am menționat. Ca în orice împrejurare, trebuie să știi câte ceva despre subiect, pentru a înțelege mesajul.

O sală plină de oameni. Mulți la număr, români și fracezi (Quebecois). La fundul sălii ne așteaptă un bar cu băuturi de toate felurile, iar pe laturile holului mese pline de bunătăți. Printre invitați, mulți pe care-i cunosc. Se fac fotografii.

Nici urmă de tablouri, de fotografii atârnate. Toate la etaj. Ascunse parcă privirilor noastre, precum ascunse au fost și aceste informații despre viața lui.

După discursul directoarei Consiliului Artelor, al autoarei și al d-lui Roșca, urc la etaj.

Pe peretele alb, atârnate la diferite înălțimi, patruzeci de cutii negre cu o clapetă rotundă în față. Mă uit la ele și nu înțeleg nimic. Rotesc una dintre clapete așteptând să văd o imagine (fotografiile mult așteptate!) ca atunci când te uiți într-un caleidoscop. Și nimic. Mi se arată privirii un mic cerculeț de tablă argintie. Măi să fie…

Apoi mă gândesc la faptul că fiecare cutie reprezintă o celulă în care era închis un deținut, iar vizeta era acolo cu scopul de a fi ridicată de către un gardian care controla ce se întâmplă în celulă.

Dar nici una nici alta! Atunci ce reprezintă acele cutii negre? Explicația mi-e dată de cel care le-a creat special pentru acel eveniment. Ridicând clapeta, imaginea figurii tale se înregistrează pe o peliculă fotografică ce va fi developată mai târziu și imaginea fiecăruia care a ridicat clapeta se va suprapune la developare celei precedente și așa mai departe. Fantastică idee!

Ce reprezintă fiecare cutie? Pe cei 42 de informatori ai Securității care de-a lungul a 35 de ani, din 1953 până în 1988 au urmărit în secret activitatea domnului Victor Roșca.

Din momentul în care îți este dezvăluită semnificația fiecărei cutii, privești diferit valoarea artistică a fiecăreia (ele funcționează de altfel, pe principiul fostelor aparate de fotografiat de pe vremea în care fotograful se ascundea sub o scurtă perdea de pluș, iar ideea este de-a dreptul genială!)

Ideea că figura ta ar pute fi cunoscută agenților securității, îți face pielea ca de găină. Înspăimântătoare imagine!

Datele de întocmire ale celor 350 de notelor informative și rapoarte de urmărire ale Securității sunt înscrise pe lungimea a două dintre coloanele ce străjuiesc acest etaj.

Merg mai departe cu gândul să descopăr ceva din istoria familiei Roșca. Și iar surpriză!

Această creație este de-a dreptul inedită! Ne pune în fața unor imagini cu adevărat neașteptate.

Prima fotografie întâlnită în cale reprezintă o petrecere de familie. Contururile sunt aproape clare, iar colțul din stânga-sus al imaginii este negru spre gri, ca și cum filmul nu ar fi fost bine developat.

Mai departe o altă imagine. În fundal un brad de Crăciun – sărac în ramuri, dar împodobit cu globuri, așa cum cere obiceiul. Doamne, ce ne mai bucuram când puneam mâna pe câte un astfel de brad (sau chiar molid)! În prim plan o doamnă dansând în brațele unui domn. Amintirile revin la suprafață. Pe ce muzică or fi dansat?

Privesc de sus holul mare de la parter care se deschide ochilor. Lumea vorbește adunată în grupuri mici. Ce și-or zice, oare?

Următoarele imagini sunt de-a dreptul neașteptate. Totul este negru, cu scrijelituri. Nimic clar. Doar mintea are de umblat și de înțeles adevăratul rost a ceea ce privesc. Sunt golurile de memorie sau de necunoaștere a evenimentelor trăite de familia domnului Roșca, lăsate de vreme la îndemâna imaginației. Sunt reprezentări ale timpurilor pe care vremea le-a dat uitării. Câte de acest fel nu avem fiecare dintre noi?! Câți dintre noi nu ne mai amintim evenimente, întâmplări? Fiecare viață are astfel de lacune. Dar nu fiecare viață are o astfel de istorie.

Mă apropii de sfârșitul exponatelor. Pe fundal negru, zece lumânări arzând. Flăcările sunt un pic înclinate într-o parte, ca semn de rebeliune (în perfectă armonie cu caracterul tânărului Roșca!). Le-am gândit ca pe o imagine dintr-o biserică, dar forma pe care o crează acestea, duce la concluzia că ele erau pe un tort de aniversare. Cineva împlinea 10 ani. Dar cine? O aniversare este la fel de sfântă precum suportul rotund în care, adâncite în nisip, se înfig lumânările la biserică.

Într-un colț pe o masă, trei albume de fotografii.  Identice. Aceste fotografii au fost developate după cele 14 filme fotografice pe care protagonistul expoziției le-a pus la dispoziție autoarei. Ele au fost create, în aceiași idee precum cele trei albume create inițial, unul pentru a rămâne în casa familie Roșca și câte unul pentru fiecare dintre fiicele acestuia.

Aici, da! Fotografii de familie, lumea multă, copii, bunici, verișori. Oameni simpli în costume naționale sau în haine orășenești.

Nu se poate descrie în cuvinte valoarea sentimentală a unui astfel de album. E o parte din viață, o parte din sufletul celui care îl realizează și care a trăit evenimentele sau care doar pune împreună amintiri aparținând familiei din care se trage.

Fac iar turul exponatelor pentru a-mi întipări bine în minte imaginile, dar și pentru a putea găsi în cele văzute, tot ceea ce autoarea vrea să-mi destăinuie prin ele. Nu e nimic morbid în ceea ce văd, dar mai ales nu e nimic fără rost. E doar multă tristețe. Uitarea e cea mai grea boală. Un cancer al minții sănătoase. Doar că timpul cerne amintirile, le triază.

Nu știu dacă Victor Roșca a uitat ceva din cele trăite în tinerețe. Iar dacă a uitat, e poate mai bine. Cine are nevoie de atâta suferință?

Expoziția mă pune pe gânduri. Emoțiile se adună în vene și mintea mea ar vrea să știe mai multe.

Eveniment cultural cu destinație precisă – viața necunoscută a lui Victor Roșca.

Stimate prieten, vă mulțumesc.

Stimată autoare, emoțiile trăite de-a lungul acelor pereți albi, stropiți cu creația dumneavoastră inedită, m-au copleșit.

o-parte-din-cele-40-de-cui-negre-aparate-foto-reprezentandcei-40-de-informatori
O parte din cele 40 de cutii negre (aparate foto) reprezentând cei 40 de informatori.

 

 

datele-de-intocmire-ale-celor-350-de-notelor-informave-sirapoartelor-de-urmarire-ale-securitatii

 

Datele de întocmire ale celor 350 de note informative și rapoarte de urmărire ale Securității

 

 

zece-lumanari-arzand

 

 

Zece lumânări arzând

 

 

elena-rosca-sotia-dl-rosca-victorrosca-si-iulia-salagor

 

De la stânga la dreapta: o membră a Consiliului de Arte din Montréal, Corina Ilea (autoarea ecpoziției), Elena Roșca (soția dl. Roșca), Victor Roșca și Iulia Salagor

 

 

 

Most Popular

Recent Comments