Încă de la începuturile lor, bisericile tradiţionale – cea Ortodoxă şi cea Catolică – păstrează cultul sfinţilor. Însă acesta diferă după Marea Schismă din anul 1054, întrucît fiecare din cele două biserici a canonizat oamenii care au contribuit la vizibilitatea ori susţinerea ideilor ei. De aceea, după momentul 1054 există uneori contradicţii de idei legate de sfinţii ortodocşi şi cei catolici.
În spaţiul ortotox, actul prin care se proclamă un sfînt se numeşte „canonizare”. Iar în cel catolic are două denumiri şi se împarte în două etape: „beatificarea” (cînd cineva este declarat „fericit”), eveniment ce precede obligatoriu „sanctificarea”, adică proclamarea solemnă a sfinţeniei.
Valoarea constatativă a canonizării
În ortodoxie, canonizarea are valoare de constatare. Cu alte cuvinte, cineva nu devine sfînt atunci cînd Biserica, prin Sf. Sinod, îl declară ca făcînd parte din această categorie de oameni. Dimpotrivă, momentul morţii marchează dobîndirea acestei calităţi, căci unul din criteriile exclusive ale acestuia este moartea.
Sfinţi în viaţă nu pot exista. Ar fi o contradicţie între principiile sfinţeniei, care presupun încheierea unui fenomen fizic fundamental, respectiv viaţa pe pămînt. Procesul este unul complex: diverse comisii analizează documentele privitoare la cel propus, mărturiile şi controversele, acolo unde este cazul. Apoi se trece, dacă este posibil, la dezgroparea lor – căci moaştele reprezintă un temei menit să fortifica credinţa în sfinţenia vieţii. Or, în ortodoxie există evlavie la ele. Sf. Parascheva sau Sf. Dimitrie Basarabov sînt exemple în acest sens. Alături de acesta, viaţa morală impecabilă, ori, în lipsa ei, pocăinţa de la sfîrşitul existenţei pămînteşti, sînt şi ele luate în considerare. Desigur, între criterii se numără şi credinţa în învăţătura bisericii, mărturisită în orice context.
Odată canonizat, un sfînt nu mai beneficiază de rugăciuni pentru sufletul său, adică de parastase. Ultimul parastas se oficiază în seara din ajunul proclamării sale solemne ca sfînt. Apoi, se inversează direcţia: în loc să se roage pentru sufletul său, oamenii se roagă lui ca să mijlocească lui Dumnezeu pentru sufletele lor.
Decanonizarea
Întrucît actul canonizării este un proces complex şi nu de puţine ori sensibil, au existat şi momente ale decanonizării. Între cele mai cunoscute se numără povestea lui Clement Romanul. Pînă în secolul al IX-lea, cînd Fotie a ajuns Patriarh al Constantinopolului, Clement Romanul era socotit în rîndul sfinţilor. Întrucît avea o operă valoroasă din punct de vedere teologic, ideile sale erau normative. Dar din păcate nu au fost convergente cu cele ale eruditului patriarh, care l-a scos din calendar, dînd astfel startul procesului de de-canonizare.
De atunci şi pînă astăzi au existat mai multe astfel de demersuri, unele dintre ele aproape hilare. Cele mai recente vor fi regăsite în spaţiul rus (informaţii oferă şi Elisabeth Behr-Sigel în „Priere et saintete dans L’glise Russe”,col. „Spiritualite Orientalle”, no. 33, Abbaye de Bellefontaine, Berolles en Magues, 1997). Unele dintre ele pot fi regăsite şi prin secolul al XVIII-lea, cînd sfinţi precum Maxim Grecul vor dispărea din calendar. Şi în anul 1682, 21 de sfinţi au fost scoşi din Tipikon, cartea care conţine, între altele, şi informaţii în acest sens, fără vreo explicaţie (vezi https://rb.gy/35hjxq). Cea mai cunoscută decanonizare de aici este probabil cea a prinţesei Ana de Kashin, realizată de sinodul de la Moscova înspre finele veacului pomenit. Motivaţia a fost una politică, fiind legată de reformele nikoniste şi de alte aspecte de teologie politică.
Sfîntul în viaţă
Actul canonizării şi reversul lui au revenit în actualitate după dezmembrarea Uniunii Sovietice, iar în anecdotică se păstrează un episod cu conotaţii amuzante.
La cîţiva ani de la căderea URSS, autorităţile eclesiastice s-au grăbit să canonizeze nişte sfinţi noi. Fapt pentru care, se pare că au luat o listă cu cei care au avut de suferit în perioada comunistă şi i-au trecut în rîndul sfinţilor. Numele lor au apărut în jurnalele Patriarhiei Moscovei şi au fost trimise în episcopii. La un moment dat, un episcop din Siberia a primit vizita unui călugăr bătrîn care, foarte revoltat, i-a arătat că se găseşte pe lista sfinţilor, deşi era încă în viaţă. În acest context, ierarhul a scris la Moscova, iar cei în cauză au verificat din nou listele şi informaţiile primite.
În loc de concluzii
În ciuda faptului că are doar o dimensiune constatativă, nu una de conferire, actul canonizării este unul important pentru Bisericile Ortodoxe din întreaga lume. Este bine să ştim că el e parte a unui proces complex, realizat cu minuţiozitate şi seriozitate, în care extrem de rar a apărut o eroare.
Pr. dr. Maxim (Iuliu-Marius) Morariu
Protosinghelul Maxim (Iuliu-Marius) Morariu (n. 1991, Salva) este doctor în teologie al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității Babeș-Bolyai (UBB) din Cluj-Napoca (Summa cum laude) și doctor în științe sociale al Universității Pontificale Angelicum din Roma (Summa cum laude). A absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă clujeană (ca şef de promoţie), un masterat în „Consiliere Pastorală şi Asistență Psihosocială”, în cadrul facultăţii menţionate, Facultatea de Istorie și Filosofie, nivel licență (2014), și masteratul în „Istoria Europei de Sud-est” (2016), Institutul Ecumenic de la Bossey (Universitatea din Geneva, 2018), și un masterat în științe sociale la mai-sus pomenita universitate pontificală (2020) și a studiat la Universitățile din Kosice, Graz și Belgrad. Începând cu anul 2022 este eclesiarhul Catedralei „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Saint-Hubert (Quebec) a Episcopiei Ortodoxe Române a Canadei. A fost exarh al mănăstirilor din Episcopia Canadei în perioada 2022-2024, iar din luna iulie a anului 2024 este inspector eparhial.
